El revine în ţara natală, Argentina, loc unde - sugerează autorii - maşinile se strică în momentele cele mai nepotrivite, clădirile sunt într-o stare avansată de degradare, lumea nu pare să facă mare lucru şi vechile traume devin totodată cele noi. O zonă aflată în suspensie.
Daniel, scriitor laureat al premiului Nobel, se întoarce în Salas, un orăşel oarecare de unde doar întâmplarea face ca el să se tragă. Autorităţile acestui loc uitat de lume reuşesc să îl convingă să vină pentru a primi un premiu. Individ devenit ursuz, care nu mai acceptă să iasă în public, Daniel va regreta decizia revenirii după patruzeci de ani, timp în care şi-a ocolit trecutul, dar totodată s-a hrănit creativ din el. Toate scrierile lui îşi au de fapt originea aici.
Această alegere capătă multe feţe. Localnicii încearcă, fiecare cum poate, să intre în graţiile scriitorului sau pur şi simplu să îl impresioneze. El devine autoritatea supremă în Salas: e rugat să ţină discursuri, să participe la evenimente, chiar să judece calitatea unor tablouri înscrise într-un fel de competiţie locală etc.
Daniel vede în lucrurile care îi sunt puse în faţă anumite semnificaţii la care niciun localnic nu s-a gândit. Are o logică proprie. Formarea lui, de intelectual, faptul că a stat în Barcelona atâtea decenii, sunt aspecte care îl fac un om diferit, plin de dileme şi frustrări; dar un cetăţean pe care lumea îl ascultă, deşi există şi contestatari, care îl consideră un bufon al Europei.
*
La un moment dat, Daniel spune că hotelul în care este cazat seamănă cu unul parcă luat dintr-un film românesc. Este o afirmaţie interesantă, ce aduce în discuţie raportarea politică la această lume a treia (sau emerging state(s), cum este denumirea politic corectă), care încearcă să se integreze, rămasă totuşi la coada societăţii civilizate (se poate şi mai rău, deci încă ţări ca Argentina - sau România - mai au o şansă, propun autorii).
Argentina (alături de România) este deci considerată fratele mai mic şi mai sărac al occidentului real, puternic, civilizat(or). Omul care a început aici s-a desăvârşit acolo. E retorica centrului în raport cu marginea. Dar e şi retorica marginalului care doreşte să fie acceptat de centru şi, prin urmare, îi adoptă acestuia discursul. E, deci, şi retorica lui Daniel, care vede în consătenii lui nişte oameni deloc rafinaţi, bruţi, chiar lipsiţi de inteligenţă.
Fosta iubită din tinereţe a lui Daniel e acum soţia amicului lui. Cel care a stat la rând şi a aşteptat momentul în care să poată acţiona. Soţia lui a trebuit să se mulţumească cu ce era mai bun din ce rămăsese acolo.
Asta simt şi restul localnicilor. Ei sunt frustraţi, dar s-au resemnat. Venirea lui Daniel le oferă prilejul să îşi dezvăluie sentimentele. Ei simt nevoia să îl împungă cum pot, să îi construiască o farsă. Toţi participă la ea, aceasta devine un proiect comun construit însă fără ca participanţii lui să se înţeleagă între ei. Atmosfera din Salas, mentalitatea tuturor e de aşa natură încât îi invită, indirect, involuntar şi fără să trebuiască să o plănuiască, spre acelaşi tip de pornire.
Astfel, povestea ajunge forţată să cadă - sau să fie aruncată - într-un derizoriu uman bine ţinut în mână. Prietenul lui Daniel şi-a creat, în casă, un spaţiu tipic occidental, trăieşte bine, bea vin de calitate şi whiskey, şi-a amenajat spaţiul în aşa fel încât să rivalizeze (mimetic) cu traiul occidental. Totul e bine rânduit.
*
Daniel, venit cu aerul celui care domină lumea, va pleca, incredibil, cu coada între picioare. Cei pe care îi întâlneşte îl fac să se simtă (şi mai) mic. Răceala cu care e pregătit să îi înfrunte pe aceştia este iute aruncată în aer de caracterul sangvinic, deschis, lipsit de eticheta europeană (livrată drept înţepată şi artificială) pe care Daniel şi-a impus-o. El nu se îmbrăţişează cu oamenii când îi salută - ci preferă o strângere fermă şi rece de mână -, nu se implică emoţional, are pretenţii ca la hotel să i se aducă anumite cearşafuri din latex etc.
Dar în Salas aceste rigori sunt (văzute ca) deplasate. Ele nu pot exista - sau pot, dar ajung să fie confundate cu nişte capricii sau sclifoseli.
Suprapunând toate aceste mici detalii, filmul surprinde toată Argentina (şi, în general, toată lumea cealaltă, pe care occidentalii nu o cunosc de fapt prea bine) în acest mic şi halucinant Salas care ajunge, în mod ironic, să aibă de toate: chiar şi o asociaţie a artiştilor plastici. Pe măsură ce se dezvoltă, El ciudadano ilustre / Cetăţeanul de onoare capătă caracterul unei elegii cinematografice care îşi propune să radiografieze, crud şi fără constrângeri, natura umană şi problemele ei.
Descarcă broşura TIFF 2017 aici..