Truman e un film în două personaje principale. Madrilenul Julián (Ricardo Darín) este bolnav de cancer, aşa că Tomás (Javier Cámara), prieten din copilărie, zboară tocmai din Canada (unde locuieşte) pentru a petrece câteva zile (o ultimă întrevedere?) cu cel pe care nu l-a mai văzut de ani de zile. Această ruptură temporală nu se simte neapărat în relaţia lor. Cei doi par să reia aceleaşi lucruri, subiecte de discuţie, mici înţepături ş.a. lăsate în urmă cu mult timp.
Titlul filmului e ales în mod neinspirat: povestea nu e despre Truman - câinele protagonistului -, ci doar îl conţine şi pe acesta. Traducerea în română (Dacă Truman ar vorbi) e şi mai nefericit aleasă: filmul nu este despre asta, protagonistul nu are o problemă de comunicare cu Truman din cauză că acesta din urmă nu vorbeşte.
Dimpotrivă, relaţia lor pare foarte sudată, închegată. Însă nu e acel tip de legătură fără de care nu se poate. Când nu se află lângă câinele său, Julián nu îl aminteşte prea des şi nu se întreabă oare ce-mi face Truman. Truman e doar una din problemele protagonistului.
Adevărata lipsă de conversaţie, incapacitate de a transmite ce simte fiecare, intervine între oamenii prezenţi în poveste. Cuvântul (sau lipsa lui) se află în mijlocul imposibilităţii de comunicare a personajelor. Cam despre asta este Truman: lucrurile pe care ni le reprimăm dintr-un motiv sau altul şi pe care, la un moment dat, le recuperăm în mod violent, sălbatic.
Cesc Gay prezintă, aşadar, ultimii paşi pe care Julián îi face înainte să moară. Cu toate că are doar în jur de cincizeci de ani, cancerul în stare avansată îi mai oferă foarte puţin de trăit. Spirit rebel, actor de meserie, el încearcă să lupte împotriva maladiei prin bună dispoziţie şi o atitudine pozitivă.
Prin apelul la intimitatea personajului Julián, luăm parte la un fel de ritual de ieşire din lumea asta. O prezentare romanţioasă a cum ar fi când va fi. Observăm, deci, procesul prin care un om încearcă să se împace cu faptul că va muri: tot ce face e pentru a se asigura că anumite lucruri vor rămâne aşa cum le doreşte, aşa cum le-a făcut atâta timp.
Acest travaliu al lui Julián e umplut cu umor negru decurs din multe întâlniri, unele programate (medic, serviciu funerar ş.a.) şi altele neaşteptate, spontane (fiul, un fost amic cu a cărui soţie s-a culcat, o prietenă...).
Vizita neaşteptată a lui Tomás nu îl rupe neapărat pe Julián din activităţile cotidiene, ci mai degrabă aceste activităţi îl înghit şi pe Tomás - cel din urmă fiind un individ destul de ursuz, căruia nu îi place să fie scos dintr-ale lui.
Tocmai pe această diferenţă comportamentală e fundamentat caracterul dorit-comic al filmului. Numai că de multe ori relaţionarea dintre Julián şi Tomás pare construită în tuşe groase, e fără adâncime şi prea dependentă de sclipirile spontane ale celor doi actori.
Zona de comedie neagră în care filmul îşi doreşte să se învârtă lucrează de obicei cu momente care în acelaşi timp sunt seci şi macabre, cât şi amuzante tocmai prin contradicţia pe care o creează.
Însă felul în care Gay reuşeşte să asume acest tip de practică devine, pe parcurs, discutabil. Actorii falsează de multe ori, replicile se vor pline de tâlc şi cu mult spirit, dar nu sunt neapărat astfel, evenimentele se ţin lanţ şi decurg prea dintr-o dată.
Aşa se face că multe din lucruri nu au timp să evolueze natural - sunt băgate la grămadă, ca nu cumva să se rateze ceva din activităţile facute de un muribund ordonat.
Truman putea fi mai reuşit, dar şi aşa îşi va găsi destui spectatori.