Studii: Facultatea de Teatru şi Televiziune, secţia Actorie, promoţia 2017, clasa Miklós Bács
Participă la Gala HOP 2017, la secţiunea Individual, cu Nina după aplauze (texte din piesa Pescăruşul de A.P. Cehov, pasaje din scrisorile cehoviene şi inserţii personale)
Anda Cadariu: "Lumea-ntreagă e o scenă". Cine eşti tu pe această scenă?
Blanca Doba: Sunt un copac. Unul care tace, ascultă, creşte. Încerc să nu fac umbră pământului degeaba. Mă rog, într-o altă ordine de idei, sunt o persoană raţională, foarte puţin visătoare, practică, hotărâtă, îmi place matematica şi sunt pregătită să învăţ tot... ce se poate.
A.C.: De ce actorie?
B.D.: Am crezut că nu ştiu răspunsul la această întrebare, dar cu ajutorul acestor interviuri pentru Gala Hop 2017, ei iată că l-am descoperit şi sună aşa: pentru că există acea contradicţie între civilul timid şi actorul dezinvolt, o contradicţie care se simte atât de bine şi de organic încât devine imposibil să trăieşti fără ea. Sună pompos, I know, dar de fapt e foarte simplu: mă atrage teatrul pentru că reuşesc să înving timiditatea cu ajutorul unui generator de încredere şi siguranţă pe care îl alimentează actoria.
A.C.: Povesteşte-mi o întâlnire memorabilă - reală, virtuală, profesională sau personală.
B.D.: Cea mai importantă întâlnire a mea, memorabilă, absolut întâmplătoare, incontrolabilă şi plănuită de sorţi necunoscute a fost cu... părinţii mei. Vreau să precizez că am cunoscut câţiva oameni foarte importanţi pentru mine, mai ales pe plan profesional, cărora aş vrea să le mulţumesc acum într-un mod direct şi public, dar nu prea îmi stă în fire să mă manifest online şi nu sunt încă pregătită, aşa că îi rog să mai aştepte 2-3 interviuri... În fine, deocamdată am ales să vorbesc despre părinţii mei fiindcă, de fapt, tot ce mi se întâmplă le datorez lor. Din poveşti ştiu că m-am grăbit să îi cunosc în 30 decembrie 1995. Tot din poveşti ştiu că tata era pe munte, într-o zonă fără semnal (nu că erau telefoane pe atunci, dar fie) şi simţind ceva ciudat, care nu era nici senzaţie de foame, nici de sete, a decis să se întoarcă în Arad cu o zi înainte de a mă naşte. Aşa i-am cunoscut pe amândoi deodată, căci altfel dragostea pentru munte l-ar fi împiedicat pe tata să îşi vadă odrasla nou-născută. Şi de atunci, au fost cele mai importante persoane pentru mine. Tot ce sunt acum sunt datorită iubirii lor. Muntele, teatrul, viaţa... Blanca, nu Bianca... Totul. (În timp ce scriu asta, ei vorbesc şi râd împreună în bucătărie... Ce să-mi doresc mai mult?!)
A.C.: Cărţi, muzică, filme... Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi?
B.D.: În ultima vreme, din cauza teatrului, totul se învârte în jurul creaţiei. Fie citesc nelipsitele cărţi teoretice, fie orice roman se transformă într-o opţiune pentru o posibilă dramatizare (ex: Colecţionarul de John Fowles care e încă un gând care îşi aşteaptă materializarea). La fel şi cu filmele sau cu muzica - totul devine studiu sau inspiraţie. Iar ca gust... Ada Milea, Pink Floyd, Johnny Cash, Elton John, Arctic Monkeys, Ludovico Einaudi, Yann Tiersen şi mulţi alţii... Her, Into The Wild, Julie & Julia, Dead Poets Society, Birdman, The Shawshank Redemption, Arrival, Inglourious Basterds, Seven, Gone Girl, Prisoners etc.
A.C.: Revenind la teatru, hai să vorbim despre..."Munca actorului cu sine însuşi". Un titlu celebru, care-mi vine în minte acum şi care generează întrebarea pe care vreau să ţi-o adresez cu cea mai mare curiozitate: Cum te antrenezi, cum te menţii în formă profesional?
B.D.: Printr-un slogan: nicio zi fără repetiţii. Nu, nu chiar, dar pe-aproape... Prin tot felul de exerciţii: fizice, de dicţie, de memorie, de concentrare. Prin citit, prin probe (concursuri, casting-uri), printr-o foarte mare curiozitate şi interes continuu.
A.C.: Care este cel mai mare HOP pe care l-ai trecut până acum în teatru?
B.D.: Deocamdată HOP-ul ăsta (adică preselecţia)... Să pregătesc ceva de una singură, să mă mobilizez, să îmi asum total, să mă pot prezenta cu îndeajuns de mult curaj şi încredere... Să reuşesc să conving nişte străini... Da, cred că ăsta a fost unul şi cred că l-am trecut... Următorul şi mai mare e peste două săptămâni. The real deal.
A.C.: Ce personaj ai vrea să joci în teatru sau film? De ce?
B.D.: Mi-ar plăcea să joc un detectiv într-un thriller bun. Shutter Island varianta feminină.
Dark & twisted. Mă atrage morbiditatea, ambiguitatea, misterul, the not-so-happy endings. În ciuda faptului că sunt o persoană veselă căreia îi place să râdă şi care duce o viaţă uşoară şi frumoasă (mulţumesc tuturor apropiaţilor care...), îmi place ca pe scenă personajele pe care le interpretez să fie cât mai conflictuale, să aibă cât mai multe probleme. Poate simt o atracţie mai mare faţă de contre-emploi-uri pentru că sunt mai îndepărtate de mine şi îmi dau protecţia şi siguranţa de care am nevoie. Daaar, nici emploi-urile pe care funcţionează distribuţiile şi casting-urile nu îmi displac. La urma urmei, ceea ce contează cel mai mult e să îl faci bine, din toată inima, cu toată implicarea. Orice rol, mic sau mare.
A.C.: Peter Brook: "Pot să iau orice spaţiu gol şi să-l consider o scenă. Un om traversează acest spaţiu gol, în timp ce un altul îl priveşte şi e tot ce trebuie ca să aibă loc un act teatral." Te voi ruga acum să te pui în postura celui care priveşte: ce-ţi place să vezi la teatru?
B.D.: Nu pot spune că există o reţetă din care, dacă e îndeplinită, iese cel mai bun spectacol. Există, într-adevăr, câteva ingrediente necesare fără de care chiar nu poate ieşi nimic: energie, sinceritate, disciplină, libertate, coerenţă, nebunie, implicare... şi, nu în ultimul rând, o trupă / un om (şi ingredientul ăsta poate fi cel mai dificil).
A.C.: "Aş vrea să joc la fel de bine ca...". De ce îl / o admiri?
B.D.: Meryl Streep pe film şi Ofelia Popii în teatru. Pentru că sunt foarte bune.;) Şi pare că stăpânesc atât de bine tehnica încât până şi greşeala e genială. Pe Meryl Streep o urmăresc în filme şi mă surprinde diversitatea personajelor pe care le interpretează. Bine, toate se învârt în jurul ei şi a personalităţii ei, dar sunt diferite într-un mod aparte; e super cameleonică. Pe Ofelia Popii am văzut-o acum câţiva ani în spectacolul Felii de Lia Bugnar. Era primul one-woman show pe care îl văzusem la viaţa mea şi eram încă la început de... show-uri. M-a marcat. Am rămas cu o senzaţie de alunecare... o alunecare credibilă, lină sau bruscă, între cele 7-8 femei pe care le-a interpretat. Da... A fost cam frumos.
A.C.: I-am menţionat pe Shakespeare, Stanislavski şi Peter Brook, dar tema Galei HOP 2017, aflată la a douăzecea ediţie, este Cehov. Mai exact, "SINGURĂTATE - Suportabila singurătate a fiinţei la A. P. Cehov". Scrie-i o telegramă dramaturgului, imaginându-ţi că o va şi citi.
B.D.: Aş vrea să mai scrii. Nu contează dacă se repetă temele, ideile, personajele, dar să mai scrii. În acelaşi stil. Să avem materiale de studiu noi, dar tot de A.P. Cehov. Ce zici? Chiar şi noi, tinerii rebeli despre care se spun atât de multe, le-am aprecia mult. Te rog, gândeşte-te. Sau dacă nu ceva nou, măcar o adaptare contemporană a pieselor ca să prindă şi mai bine la public. Cred că ţi-ar plăcea şi ţie asta. Aşa nu te-ai mai plictisi...
P.S.: Şi te rog, încetează cu asta, singur chiar nu eşti.
A.C.: P. S. Ce n-am întrebat eu, dar ai vrea să-mi spui tu?
B.D.: Aş vrea să zic să ne bucurăm. Să ne bucurăm de şanse, de viaţă, de nereuşite, de oamenii din jur, de viitor, de vreme, de experienţe, de prezent, de lucrurile minuscule, de trecut, de tot ceea ce înseamnă a fi. Căci suntem. Şi suntem mulţi, buni, tineri şi mergem la mare să facem tiatru. Yuhu.