Cum nu m-am pregătit de HOP
Din jurnalul Marcelei:
8 iulie 2017: Mama mi-a spus că a citit din Războiul nu are chip de femeie. M-am bucurat. Ea nu prea citeşte în română. M-am înscris la HOP dar încă nu am făcut nimic. I-am dat numărului meu numele "Nu ştiu ce" pentru că nu ştiu ce fac. Azi fac. Promit.
De fapt am citit multe din biografia lui A.P. Cehov, dar oricum nu ştiu ce voi face. M-a motivat până la capăt mătuşa mea care mi-a trimis un video.
Suficient de motivant pentru orice... cu moţ. În timp ce citeam, îmi tot notam cam ce şi cum şi unde să scriu. Notiţe de o claritate maximă... Nici pe departe.
*
Eram în Stuttgart şi terminam acolo un proiect. Pe 9 iulie 2017 am avut ultimul spectacol. Îmi era frică să nu fiu programată la preselecţie pe 10 iulie 2017 pentru că atunci abia aveam biletul spre Moldova. Dumnezeu există. Am fost pe 11. Eram în aeroport şi tot cu gândul la cum să-mi unesc toate notiţele într-un concept. Le-am unit. De la aeroport am luat autostopul până la Bulboaca. Timka - un coleg din gimnaziu - a trecut întâmplător pe acolo, m-a luat şi m-a adus până acasă. Mulţumesc. Mi-am schimbat hainele şi m-am întors la Chişinău. Mi-am luat bilet la autocar şi hai cu arta pe scaunele din autogara centrală. Deci "arta se întâmplă" acolo unde îi arde "artistului". Acum râd de toată responsabilitatea mea, dar mi-o asum.Dimineaţa am ajuns la Bucureşti, am lăsat-o pe Maria fără oglinda din baie, aveam un număr de făcut totuşi! Şi m-am dus la TNB. Am văzut numere, şi mă tot întrebam ce caut acolo, mai repetam pe holuri şi am zis că nu e neapărat să prezint ceva, pot să mă retrag oricând. Când mi-a venit rândul am zis că fie ce o fi, dacă tot am venit şi am simţit să vin... M-am simţit bine cu ce am făcut şi conştientă că e un număr ce poate să placă publicului, dar nu şi juriului, asta m-a făcut să nu stau în aşteptarea rezultatelor. Am aflat rezultatele şi am văzut curcubeul, nu de fericire, ci la propriu. Cred în semne deci a fost un semn bun.
Am ajuns acasă şi la final de lună s-a implicat toata familia să facem filmuleţul de promovare, până şi calul Alionuşka al unchiului Alioşa.
Ce a fost HOP cu adevărat pentru mine - "E -tul meu cu moţ şi e perfect!"
Sunt sigură ca dnul Bács mă va ierta că folosesc un citat din întâlnirea noastră secretă şi închisă. E în scopuri educative. Pentru mine azi, 2017 e o problemă a credinţei. Să cred sau să nu cred. Să cred într-un articol sau în altul, într-un video, într-o teorie, într-un om, în meseria mea, în mine, în viaţa, în cosmos, în Doamne Doamne.
Doamne! Ce bine a fost că am mers la Hop. L-am cunoscut pe dnul Filshtinski care de 20 de ani crede în ceea ce face, în metoda lui şi felul lui de a face teatru. "Să vezi ceva frumos în fiecare dimineaţă!" - cel mai important exerciţiu din metoda lui. Apoi atât de mult discutatele étude-uri. L-am cunoscut pe domnul Dabija, vorba vine, că mai mult el ne-a cunoscut pe noi. A rămas un mister. I-am cunoscut pe Adi, Alexandra, Alexandru, Blanca, Cosmin, Cosmina, Georgiana, Dan, Irina, Mihai, Maria, Nicole, Radu, Ştefan, Theodora. I-am re-cunoscut pe Adriana, Eliza, Paul, Oana, Alex. Oameni care au crezut că pot şi au făcut. Ştefan şi Daniel cred că au avut mari încercări de credinţă că ne vor reuşi videourile de prezentare şi totuşi au / am reuşit. Nimeni nu a crezut în orele de kineto de la ora 8 dar totuşi am fost până în ultima zi. Dnul Bács nu a crezut că pot să refac numărul de la preselecţie... de parcă eu credeam că pot. Şi tot aşa.
HOP şi toţi oamenii de acolo mi-au reamintit să cred în ceea ce fac, până la prima critică pe care am citit-o. Glumesc:) Dar mi-am dat seama că e greu să crezi în tine şi greu găseşti oameni care să îţi ofere această încredere. Ori acolo, la mare, asta s-a întâmplat. Am cunoscut oameni care cred în cei tineri, nu toţi desigur, şi am văzut tineri care - cu greu dar totuşi - cred în ceea ce fac. Şi uite unde am găsit bucuria de a fi şi de a face.
Vă mulţumesc mult!