Pentru că toate glumele cu HOP au fost folosite acum XX de ani, voi încerca să mă abţin, să mi le spun în minte şi să folosesc sinonime. (Numele concursului chiar e foarte inspirat.) Pe parcurs au apărut greutăţile[1]: de la alegerea textului şi schiţarea momentului pentru preselecţie până la nedumeririle şi blocajele dintre preselecţie şi concurs, de la promovarea intensă, plăcută şi fermecătoare până la presiunea şi stresul declanşate de eficacitatea acesteia, de la blocaje şi căutări abisale până la exprimarea simplă şi coerentă (contraexemplu: rândurile de mai sus), de la Cluj până la Bucureşti, de la Arad până la Costineşti... e cale lungă...
Totul a început într-o zi de aprilie 2017, ziua în care am aflat minunata temă hopiană 2017: SINGURĂTATE - Suportabila singurătate a fiinţei la A.P. Cehov. Imposibil de ratat, mi-am zis. Nu voiam să îmi rezum căutările doar la piesele lui din moment ce noi, cei de la Individual, puteam alege din piese, nuvele şi scrisori. Am început să caut prin nuvele, dar gândul îmi era la corespondenţa lui. În aprilie-mai 2017 am avut o fixaţie pe o altă corespondenţă, scrisorile de dragoste dintre Vladimir Nabokov şi soţia lui, scrisori publicate în volumul intitulat Scrisori către Vera, editura Polirom. Mă fascinau, erau inimaginabil de frumoase. M-au obsedat atât de tare încât cu ajutorul colegilor mei am prezentat un spectacol-lectură pe baza lor. (mulţumesc, colegilor) Aşadar, aveam o curiozitate exacerbată pentru corespondenţe şi nu puteam să nu o citesc şi pe a lui Cehov. Din păcate am avut acces doar la un număr mic de scrisori căci a trebuit să mă rezum la cele traduse în română, neştiind rusa... Am fost puţin dezamăgită pentru că majoritatea scrisorilor citite se rezumau la comunicări strict legate de ultimele nuvele scrise, de ultimele ruble primite, de ultimele publicaţii... Printre rânduri mai găseam idei pe care să le folosesc şi vorbe pe care să le ,,împrumut", dar nu era corespondenţa pe care eu o căutam. (Cineva chiar ar trebui să le traducă şi pe cele neatinse încă...)
În fine, faptul că nu aveam destul material pentru a putea construi un moment bazat în întregime pe scrisori a fost un impediment[2] pe care abia după o săptămână de gânduri şi idei şi căutări, l-am trecut. Găsisem soluţia. Eram atât de sigură pe ideea mea încât nu mai puteam aştepta, trebuia să mă apuc de treabă, să încep să construiesc. Singură. Aveam text, viziune, avânt, costum, recuzită, energie, sală de repetiţii. Simţeam că am tot şi mi-era bine. Aveam rutina mea: în prima parte a zilei - repetiţii pentru preselecţie, în a doua parte - scris şi învăţat pentru licenţă. Eram all by myself şi la început a fost ok, suportabil, dar apoi am început să îmi pun singură piedici[3] şi simţeam nevoia de un ajutor, de un privitor, de un regizor. Despre acest fapt s-a discutat şi la preselecţii, şi-anume despre nevoia noastră, a participanţilor la secţiunea Individual, de a fi coordonaţi de cineva, de a lucra la fel ca şi cei de la grup cu un regizor. După această primă experienţă, sunt de-acord, e de luat în calcul această colaborare 1 la 1. E greu să te detaşezi şi să îţi urmăreşti propriul moment şi să îţi dai seama ce ar trebui schimbat, ce funcţionează mai bine şi ce nu... Mă filmam în fiecare zi, comparam repetiţiile, încercam cât mai multe, dar tot eu decideam cea mai buna variantă. Eu joc, eu regizez. #rezist... greu.
Au urmat preselecţiile... Am plecat de la Cluj cu cuşeta şi valiza de lemn. ,,Mergi în armată?" am auzit de cel puţin trei ori. ,,Da. Nu ştiaţi că Miklós Bács face armată?!" ((c) Dan Pughineanu). De fapt nu, nu le răspundeam, eram prea ocupată să îmi repet textul şi să mă gândesc cum îi explic domului de la lumini toate heblurile... Ajunsă în Bucureşti la 6 dimineaţa, fug până la cazarea provizorie (mulţumesc, rudelor), apoi la ora 9 la TNB la Sala Mică. Agitaţie, programări, liste, cafea bună, juriu, oameni cunoscuţi, oameni necunoscuţi, expoziţie foto, oameni primitori, doamna Maia Morgenstern împărţea covrigei de la Gigi... Totul era stresant, înfricoşător, emoţionant... Dificultăţile[4] de până atunci trebuiau uitate. Trebuia doar să ştii că poţi. Să crezi în momentul tău. Să te arăţi în cea mai bună formă (şi conţinut) a ta. Îmi repetam în minte toate astea şi în teorie le ştiam, dar în practică... nu ştiu cât de bine le-am aplicat.
Au trecut preselecţiile... Greul se prelungea. A urmat acea perioadă oribilă de lucru când entuziasmul de la început dispare, ideea ajunge să ţi se pară banală, nu eşti mulţumit de construcţie, te plictiseşti, vrei să schimbi textul, vrei să faci alt moment, dar nu poţi să te prezinţi cu un moment diferit de cel cu care te-ai prezentat la preselecţii aşa că te enervezi şi te împaci cu gândul că nu mai ai ce face şi că poate la anul va fi mai bine ş.a.m.d... neajunsuri[5], nevoi[6], obstacole[7]... Disciplina şi organizarea erau primordiale. Repetiţii în fiecare zi, câteva ore. Mă enervam, vorbeam singură, improvizam şi ajungeam fără să vreau într-un fel de studiu în care se contopea actriţa de după spectacol din text, cu mine, actriţa la lucru. Ups and downs. Dar după chin, descoperirile erau tare plăcute. Gala se apropia... Eram presată de timp să stabilesc concret tot parcursul momentului şi a gândurilor... Am încercat ceva... Dar munca nu se termină niciod... Şi a început Gala.
- to be continued -
Nota LiterNet: Blanca Doba a prmit la Gala Hop 2017, premiul 1/10 pentru Film la TIFF (ceea ce înseamnă că va participa în 2018 la programul TIFF 10 pentru Film) şi premiul pentru cea mai bună actriţă.