Ajung pe faleză şi fac fotografii. Marea sclipeşte, tomnatic, mai neagră şi mai murdară decât Marea Egee, dar, vorba mamei, "marea-i mare", aşa că mă bucur de ea şi-mi prelungesc plimbarea. Marea sclipeşte în continuare, eu mai fac nişte fotografii.
Se lasă seara, alerg către sala de spectacole, trec pe lângă caricaturile participanţilor - o pată de culoare ce poartă semnătura Cristinei Dandu -, cu carneţelul în rucsac şi cu Hans-Thies Lehmann în gând - nu râdeţi! -, căci tocmai mi-am amintit cum scria el în Teatrul postdramatic - pe care tot mama m-a pus să-l conspectez - că teatrul e un loc al corpurilor grele; apoi gândul îmi sare la Grotowski - pe ăsta l-am conspectat de bună voie, nu m-a mai pus nimeni -, care spunea că teatrul e (loc de) întâlnire, şi mă opresc aici, pentru că am ajuns la sala de spectacole şi trebuie să fiu prezentă, nu să-mi fugă mintea la consideraţiile altora, am treabă, trebuie să privesc cu atenţie ce se întâmplă pe scenă şi să scriu - nu cronică, din fericire, ci un jurnal de bord pentru voi, cititorii de LiterNet.
Nu e un secret faptul că vin dintr-o familie de oameni de teatru (dramaturg şi regizor), că am crescut în teatru şi că am văzut, deci, multe - uneori prea multe - spectacole. Predau într-o universitate de teatru, am scris lucrări academice, şi, acum, graţie LiterNet-ului şi UNITER-ului, ţin un jurnal de HOP. Nu vă aşteptaţi, vă rog, la cronici. Mi-e teamă, în acest moment, de consideraţii critice, de poziţia pe care o ocupă un cronicar de teatru, de distanţa şi pregătirea pe care trebuie să le aibă un profesionist în domeniu faţă de cele văzute pe scenă.
Aşadar, nu cronică, ci jurnal de bord:
Din nou, începem cu secţiunea étude, ca şi ieri. Treplev-Arkadina, Vanya-Astrov, Elena-Sonia. Actorii află abia cu o seară înainte cine le va fi partenerul de scenă, deci, cum scriam şi ieri, avem de-a face cu studiu, improvizaţie, etapă de lucru, muncă de laborator. De aceea, ni se cere să nu aplaudăm, ci doar să-i susţinem. Încep sclipirile şi pe scenă, în ciuda problemelor legate - nu-mi dau seama - fie de acustica sălii, fie de posibila nevoie a unora dintre participanţi de a învăţa să-şi controleze vocea. Îi văd pe Adrian Dima şi pe Adriana Aldea (Treplev-Arkadina), un work-in-progress reuşit, urmează Eliza Teofănescu şi Blanca Doba (Sonia-Elena), o scenă în care e de apreciat contrastul la nivel de stil de joc, Ştefan Craiu şi Alexandru Cătănoiu (Astrov-Vanya), care merg pe relaţie, pe transformare, şi, în final, Oana Predescu şi Alexandra Duşa (Sonia-Elena din nou), într-o scenă bine construită, cu tensiune şi ritm.
Pentru că şi în 2017, la Gala HOP se acordă şi premiul 10 pentru film la TIFF, actorii reiau scene din filme celebre. Se proiectează, înainte de pauză, momente remixate din Ferris Bueller's Day Off, Hard Candy, La Vie d'Adele şi The Social Network.
Pauză de zece minute. Ies, îmi vine iar să fac fotografii dar prefer să observ. Mă orbeşte, aproape, sclipirea serii: o fetiţă roşcată care face giumbuşlucuri până îşi găseşte o parteneră de dialog: o tânără veselă, cu care conversează cel puţin zece minute.
Urmează proba Individual. De remarcat: Marcela Nistor, cu Nu ştiu ce - colaj din scrisorile lui Cehov. Jucăuşă, plină de umor, merge în direcţia one-woman show. Mihai Niţu, cu Solitude 30 - colaj din Hamlet şi Ivanov, merge pe efecte regizorale, pe ruperea ritmului, pe jocul cu publicul. Cosmina Olariu prezintă Mică criză de identitate după Livada de vişini. Îmi place mult: văd pregătire, talent, muncă - mă "prinde". Un sărut, dramatizare a unei povestiri de Cehov, e mai clasic - costumul e important, actorul devine narator, povestea se derulează pe scenă, dar este şi reprezentată de personajul pe care-l întruchipează Dan Pughineanu.
Pauză de masă. Văd mulţi cunoscuţi, din nou, ne mai salutăm, îi mai ştiu de pe la alte festivaluri, de pe Facebook, din presă. Mă retrag, gândindu-mă la mare, la cum arăta azi dimineaţă, respir, mă pregătesc pentru a doua parte a serii.
După o vreme, sala de spectacole se umple din nou. Începe secţiunea Grup. În seara asta vedem De ce, Anton Pavlovici Cehov?, după Maşinăria Cehov de Matei Vişniec, regia Cătălin Bocîrnea, cu Cosmin Stănilă, Irina Sibef, Nicole Burlacu, Alexandru Mihai Popa, Radu Dogaru.
O remarc pe Irina Sibef - lucrează pe compoziţie, Nicole Burlacu are prezenţă scenică şi expresivitate facială şi corporală, Alexandru Mihai Popa sparge al patrulea perete, dialogând cu partenerii de scenă din sală, iar Radu Dogaru şi Cosmin Stănilă reuşesc să creeze un cuplu tragicomic în scena duelului din Trei surori.
Publicul se ridică, eu sunt deja online, mă uit la streaming-ul Galei (pe care vă invit să-l accesaţi pe site-ul oficial al evenimentului), privesc spectatorii frontal, ca şi cum aş fi pe scenă, lumina reflectoarelor îi învăluie, îmi sclipesc ochii - şi lor la fel.
Şi-acum, aşa cum spunea personajul Cehov în spectacolul pe care l-am văzut la secţiunea Grup, "Nu mai e nimic de scris". Cel puţin pentru azi. A fost ziua sclipirilor: pe mare - dimineaţa şi, acum, la ora târzie din noapte la care mă pregătesc să închid jurnalul, pe cer. Dar, mai ales, pe scenă.
(foto: Maria Ştefănescu)