Umanul frumos, umanul hidos - Dureri fantomă

Cum ar fi dacă am purta pe trupuri vânătăile emoţionale? Dar dacă am duce cu noi, zi de zi, durerea-fantomă a unui suflet amputat de pierdere, eşec şi ratare? Această ultimă întrebare constituie esenţa spectacolului Dureri fantomă, în regia lui Bogdan Budeş, la Teatrul de Artă din Bucureşti.

Extrem de minuţios pus în scenă, Dureri fantomă, pe care, spre ruşinea mea, nu îl o mai văzusem, este un spectacol a cărui forţa extraordinară se naşte din modalitatea inteligentă de construcţie a conflictului. Este întocmai precum un jet de apă călduţă care sfârşeşte prin a provoca arsuri deoarece nu îţi dai seama când devine insuportabil de fierbinte. Nu îmi este greu să recunosc că nu am mai văzut demult un spectacol atât de frumos închegat şi a cărui forţă viscerală să mă facă să îi resimt suflul mult timp după ce reprezentaţia s-a încheiat.

Într-un depou de tramvaie, murdar şi sărăcăcios, trei personaje aparent incompatibile se intersectează, iar această întâlnire dă naştere unei filosofii extrem de profunde a umanului. Studentul Dima (Rareş Andrici), timid, idealist, dar uşor superficial, lucrează ca paznic de noapte într-un depou de tramvaie. Spre surprinderea sa, în mica baracă improvizată apare colegul său din altă tură, Gleb (George Constantinescu), genul beţivanului bonom, şiret şi fără probleme de conştiinţă. Aflăm că acesta vine în fiecare seară acolo pentru a "jupui cabluri" şi a mai câştiga, astfel, "un ban". Deşi iniţial reticent în ceea ce îl priveşte pe colegul său, cu ajutorul alcoolului şi a povestirilor acestuia, Dima devine din ce în ce mai comunicativ. Din istorisirile lui Gleb aflăm că fostul său coleg de tură, Vuva, a murit într-un accident dar că soţia acestuia, Olga (Mihaela Popa), neputând suporta trauma, îşi face apariţia constant în depoul de tramvaie, comportându-se de parcă soţul ei mai este încă în viaţă şi lucrează acolo, aducându-i mâncare şi petrecându-şi nopţile în bacara murdară. Gleb nu se sfieşte să îi povestească lui Dima cum atât el, cât şi ceilalţi angajaţi, profită de nebunia Olgăi pentru a-şi petrece nopţile în compania ei. Acţiunea se precipită atunci când Olga îşi face apariţia, iar Dima rămâne singur cu femeia care, sub imperiul traumei trăite, îl ia drept Vuva.

Întocmai precum Gleb jupoaie cablurile de tramvai în fiecare seară, textul lui Vasili Sigarev jupoaie toate straturile protectoare ale sufletului, conducând spectatorul într-o zonă unde fragilitatea se împleteşte cu grosolănia, iar macabrul cu frumuseţea emoţiilor pure. Olga este o Penelopa în aşteptarea lui Ulise şi, totodată, un Pygmalion. Spre deosebire de Penelopa, ea are certitudinea faptului că soţul plecat nu se va mai întoarce. Ca atare, nu respinge pretendenţii, ci îi sculptează dându-le forma şi sufletul la care ea tânjeşte. Pentru a putea suporta acest fapt, pentru a continua să existe, ea transformă fiecare pretendent în soţul pierdut, construindu-şi o realitate alternativă. Însă, spre deosebire de filmele cu happy-end şi de citatele motivaţionale care ne urmăresc la fiecare pas, piesa lui Sigarev este fidelă umanului. Atât acelui uman care străluceşte din cele mai întunecate şi mizerabile unghere, cât şi acelui uman care transformă în mocirla pestilenţială cele mai nobile sentimente. Astfel, durerea extraordinară a Olgăi, fragilitatea sa emoţionantă sunt în permanenţă puse în antiteză cu mizeria sufletească a unor indivizi care, pentru a-şi satisface nişte nevoi fiziologice, calcă peste cadavre. În cazul acesta, peste cadavrul lui Vuva. Şi nu este nimic extraordinar în asta, nimic şocant - este doar condiţia umană cu valenţele ei multiple.

Textul nu are în el nimic moralizator. Nici măcar nu îşi propune să genereze antiteza dintre suferinţa unei fiinţe şi nepăsarea cruntă a celor din jur. Adevărul este singurul lucru care primează iar, în acest caz, este vorba de adevărul despre interioritatea fiinţei umane, acolo unde egoismul şi altruismul coexistă, acolo unde albul şi negrul se confundă între ele şi acolo unde visceralitatea, de multe ori, acoperă şoaptele raţiunii. Este Olga o femeie bolnavă? Cu siguranţă. Dar, totodată, nu este prin nimic diferită faţă de alţi oameni care preferă povestea pe care pot să o digere în locul faptelor reale.

Ceea ce uneşte cele trei personaje ale lui Sigarev este ratarea. Toţi trei eşuează în a atinge absolutul, într-o formă sau alta. Iar tocmai acest lucru îi decupează din zona ficţiunii şi le dă forţa de a sta în picioare, ca fiinţe umane. Dima nu este un idealist absolut. Nu este nici măcar o fiinţă pentru care moralitatea reprezintă fundamentul existenţei. Este încântat de povestirile lui Gleb şi îl intrigă ideea de a petrece o noapte cu o femeie folosindu-se de vulnerabilitatea psihică a acesteia. Gleb, pe de altă parte, nu este monstrul absolut. Nu este un individ care îşi propune să facă rău, ci un beţiv simpatic, şmecher şi care a extras din viaţă doar lecţiile care i-au permis să supravieţuiască. Şi, în final, Olga nu este întruchiparea candorii, a iubirii sau a forţei interioare. Este o femeie care se refugiază în ruinele propriului suflet, dând naştere fantasmelor pentru a-şi compensa pierderea. Aceste trei personaje reprezintă, de fapt, umanul descompus în elementele sale principale - hedonism, puterea de a da naştere iluziilor şi zbuciumul permanent între dorinţă şi moralitate.

Asemenea personaje volatile sunt extrem de greu de interpretat, dar George Constantinescu, Rareş Andrici şi Mihaela Popa reuşesc să depăşească conturul scenei şi să aducă aceşti oameni în realitate. Naturaleţea şi asumarea cu care George Constantinescu joacă beţia, de altfel foarte greu de jucat fără stridenţă, modul în care Andrici îşi dozează emoţiile şi parcurge extrem de firesc drumul de la un individ tăcut şi timid către un ins aproape isteric, şi, în sfârşit, felul în care Mihaela Popa reuşeşte să o decupeze pe Olga din zona facilă a nebuniei şi să aducă în zona infinit mai grea a durerii, sunt elementele care desăvârşesc jocul actoricesc.

Finalul spectacolului este unul extrem de spectaculos, atât din punctul de vedere al textului, cât şi din punctul de vedere al regiei. Durerile-fantoma devin aproape palpabile, le simţi gustul şi mirosul în timp ce aplauzi şi nu ştii dacă ceea ce simţi este tristeţe sau euforie. Am fost la foarte puţine spectacole care au reuşit să dea naştere acestei emoţii, care nu poartă un nume, dar a cărei forţă are darul de a acapara complet fiinţa. Dureri fantomă, în regia lui Bogdan Budeş, este una dintre ele.