Un copil de 12 ani dispare. Părinţii anunţă poliţia. Poliţia face poze şi ia notiţe. Apoi anunţă că e nevoie să treacă multe zile şi să fie depăşite multe ziduri birocratice până când o anchetă privind dispariţia să fie lansată oficial. "Staţi liniştită, statistica spune că cei mai mulţi dintre copii se întorc până atunci", e anunţată mama de ofiţerul sfătos. Apoi acesta îi recomandă ca, în caz de disperare, să contacteze o trupa de voluntari specializată în dispariţii.
Coordonatorul trupei de voluntari începe treaba. Apartamentul, scara, blocul, cartierul, oraşul, pădurea sunt împânzite de oameni în portocaliu. Oamenii comunică prin staţii de emisie-recepţie, acţionează individual sau în grup, după cum o cer nevoile momentului, raportează coordonatorului, ştiu să dibuiască refugiile întunecoase din casele şi sufletele rudelor dispărutului, vorbesc rar, nu dorm aproape deloc.
În acest timp, patronul firmei unde lucrează tatăl puştiului se declară ultra-credincios. Prin urmare, angajează doar cetăţeni şi cetăţene botezaţi ortodox pe care îi încurajează să se căsătorească şi să procreeze, concediindu-i în caz de divorţ. La team-building-uri, organizează pelerinaje la mănăstiri.
Tatăl e îngrozit de posibilitatea ca patronul să afle de iminentul său divorţ. Noroc că amanta aşteaptă un copil. Şi că înstrăinarea de la birou e suficient de mare, astfel încât nimeni să nu-şi aducă aminte exact cum arată soţia pe care a adus-o la precedenta petrecere de Crăciun.
În noaptea dispariţiei copilului, cei doi (încă) soţi le vorbeau despre dragoste adevărată noilor lor parteneri. La doi ani după aceasta, cele două noi (încă) cupluri aproape că nu-şi mai vorbesc.
Deşi asemănările cu Antichrist nu lipsesc, Nelyubov / Loveless nu e un film moralizator, arătând cu degetul către desfrâul părinţilor ce face posibilă pierderea fiului. Deşi copacii din cadrele de deschidere şi închidere au alura scheletelor de balenă care învelesc precedentul film al rusului Andrey Zvyagintsev, Leviafan / Leviathan, Loveless e o creaţie infinit mai subtilă, mai rafinată, mai puternică.
Şi asta în primul rând datorită unui scenariu care îngăduie misterul, reflecţia, dezvăluirile incomplete, frânturile. Fără a fi însă nici el lipsit de mici derapaje, de soiul îngroşării pisicismului amantei.
Pe liniile sale de forţă, însă, Loveless izbeşte din plin, ridicând întrebări grele, tulburând, neliniştind, reuşind, în buna tradiţie a turcescului Bir zamanlar Anadolu'da / A fost odată în Anatolia, polonezului Ida, românescului Bacalaureat ori gruzinului Chemi Bedinieri Ojakhi / Familia mea fericită, să spună deopotrivă povestea unor personaje şi a unor societăţi, a timpului prezent şi a celui trecut, a celor înstăriţi şi a celor sărăciţi, a naturii pustiite de om şi a bivuacului cel mai intim.
*
Un copil de 12 ani dispare, fugind pe culmile disperării pe care îl aruncaseră ultimele şuvoaie de ură cu care părinţii se împroşcau reciproc. Developând destinul mamei, descoperim o bunică înconjurată de icoane şi urlând blesteme la adresa fiicei, ginerului şi nepotului. Creştinism gâlgâitor.
*
Echipa de voluntari primeşte un pont de la un alt puşti de 12 ani, unicul prieten al dispărutului. În miezul pădurii, aceştia descoperă două blocuri părăsite. Cele două construcţii repetă, la scara dezolării, arhitectura blocurilor din oraş, în care familiile îi cresc pe cei doi în condiţii materiale deloc de lepădat. Şi totuşi, copiii preferă refugiul oferit de ruine.
*
În Loveless, nu e (aproape) niciodată zi, nu e (aproape) niciodată noapte. Filtrele extraordinarului director de imagine care este Mikhail Krichman (tot el a filmat şi Leviathan-ul) propun un amurg etern / zori nesfârşiţi, un gri infinit, ev blocat, fără trecut, fără viitor, fără lumina, fără întuneric, fără disperare, fără speranţă.
*
Când invocă organizaţii para-statale, scenariile de film ori piesele de teatru ajung, invariabil, la chestiuni mafiote, violente, sinistre. Oleg Negin şi Andrey Zvyagintsev exemplifică, în chip convingător, cum binele se poate la rându-i grupa împotriva osificării cretinoide a statului, blazării individului, geniului organizaţional al răului. Creştinism e atunci când, fără a pretinde, aştepta sau accepta vreo răsplată de orice fel, nişte oameni ajută, într-un fel competent, răbdător şi inimos, alţi oameni.
*
Foamea de iubire e ubicuă. Cea a puştiului e cea mai evidentă. Cea a mamei, cea mai prezentă. Cea a tatălui, cea mai tăcută. Cea a amantului, cea mai reţinută. Cea a amantei, cea mai stridentă. Cea a bunicii, cea mai subtilă.
Dar voluntarii? Cum tânjesc îngerii?
*
Pentru cele întâmplate, erau uşor de blamat suspecţii de serviciu: capitalismul, autoritarismul putinian, biserica pravoslavnică, tradiţionalismul încă la putere în mentalităţile locului. Din fericire, Zvyagintsev nu alege calea uşoară şi, în loc să apeleze la şabloane, se aruncă direct în hăul incertitudinii.
E ca şi când, trecând pe lângă locul unde a avut loc o crimă, ai desprinde panglica cu care poliţia a delimitat spaţiul faptei, te-ai plimba o vreme cu ea în mâna şi ai arunca-o undeva în ceruri. Aşa, ca o joacă. Sau ca o întrebare.