Damnare şi malpraxis - The Killing of a Sacred Deer

Bizar şi provocator. Intens şi dureros. Greu de privit şi uşor de ţinut minte. The Killing of a Sacred Deer / Uciderea cerbului sacru a fost unul dintre cele mai tulburătoare filme care s-au făcut în 2017. A avut premiera la Festivalul de la Cannes, unde a cîştigat premiul pentru cel mai bun scenariu, semnat de Efthymis Filippou şi Yorgos Lanthimos. Lanthimos este şi regizorul filmului, iar dacă aţi văzut în 2015 The Lobster / Homarul, ştiţi deja despre el că este unul dintre cei mai originali cineaşti ai momentului, capabil să îi ia prin surprindere chiar şi pe cei obişnuiţi cu suspansul şi întinderea nervilor, pe care le abordează în maniera lui Haneke sau Polanski. În The Lobster, regizorul ne-a pus în faţa unei distopii despre singurătatea omului modern. Cei incapabili să îşi găsească perechea ajungeau într-un fel de sanatoriu în care primeau un ultimatum: dacă într-un interval scurt de timp tot nu aveau partener, erau transformaţi într-un animal, pe care şi-l alegeau chiar ei, după bunul plac; apoi, cu noua înfăţişare, li se dădea drumul în pădure unde erau hăituiţi şi împuşcaţi.

Cu o vînătoare poate fi comparat şi The Killing of a Sacred Deer, lucru evident încă din titlu, dar prada nu este urmărită şi împuşcată în pădure. Începe într-o sală de operaţii, într-o linişte ce nu prevesteşte nimic bun, căci pe ecran este filmată în prim-plan o inimă bătînd. Imaginea îţi creează disconfort şi o teamă aproape viscerală. Apoi încep acordurile unui cor din Stabat Mater, de Franz Schubert, şi care îl evocă pe Isus răstignit pe cruce. Medicul cardiolog termină intervenţia, îşi dă jos masca de pe faţă, îşi scoate halatul şi mănuşile chirurgicale pline de sînge. Colin Farrell (tot el a fost actorul principal şi în The Lobster), este chirurg de succes, tatăl a doi copii de 12, respectiv 14 ani. Şi soţia lui este doctor, oftalmolog, interpretată de Nicole Kidman. Prima jumătate de oră din film este aşezată, aproape calmă, însă stranie, şi ne introduce în existenţa acestei familii aparent fericite şi normale. Elementul care vine să zdruncine echilibrul este un tînăr de 16 ani (foarte bine jucat de irlandezul Barry Keoghan), cu care cardiologul se întîlneşte destul de des. Este fiul unui fost pacient care a murit în timpul unei operaţii pe care a făcut-o în urmă cu cîteva luni. Odată ce aflăm acest detaliu, devine limpede că atitudinea lui protectoare, de tată-surogat pentru tînărul orfan, cadourile pe care i le face, atenţia pe care i-o acordă fără ştirea familiei, se trag toate dintr-un sentiment de vină. Însă nemărturisită. Nu recunoaşte în faţa nimănui că băuse în ziua operaţiei fatale. Dar condiţia necesară (nu şi suficientă) ca să fii mîntuit, este să ai umilinţa de a admite că eşti vinovat. El se crede absolvit de greşeală, sigur anestezistul a fost de vină, crede el, în vreme ce anestezistul zice exact contrariul.

Însă miza acestui thriller psihologic nu e să ne demonstreze cine este sau nu vinovat de uciderea unui om; povestea, într-o manieră ce amestecă realismul cu supranaturalul, este despre pedeapsă. Orfanul întruchipează karma ce îl urmăreşte pe cardiolog. Jucînd rolul unui răzbunător implacabil, îl avertizează pe medic că va plăti pentru greşeala făcută. Este remarcabilă uşurinţa cu care trece acest puşti de la timiditate la ameninţare, cum se transformă din ingenuu în necruţător. Nu ştiu dacă este corect, dar este cel mai aproape de ceea se numeşte justiţie, spune băiatul. Cei doi copii ai cardiologului îşi pierd brusc, şi fără nici o explicaţie medicală, capacitatea de a umbla; dacă nu vrea ca fiul şi fiica sa, amîndoi, să fie victimele nevinovate ale păcatului său, tatăl trebuie să îl omoare pe unul dintre ei, îi comunică sec băiatul şi îi descrie cu sînge rece toate transformările fizice îngrozitoare ce le sînt hărăzite membrilor familiei sale. Prăbuşirea e lentă, alegerea imposibilă, tensiunea greu de descris în cuvinte.

The Killing of a Sacred Deer este genul de film despre care poţi spune fără să greşeşti că nu are cum să te lase indiferent. Este rece şi frumos ca un diamant perfect şlefuit, dar de care nu îndrăzneşti să te apropii prea mult, mai degrabă îl priveşti de la distanţă. Grecul Lanthimos se descurcă exemplar cînd alege acest subiect al culpei şi sacrificiului, al dreptăţii divine şi al catharsis-ului şi se mişcă natural pe tărîmul mitologic trasat de marii poeţi tragici ce i-au fost compatrioţi. La Euripide, Agamemnon trebuia să îşi omoare fiica, pe Ifigenia, pentru a-i mulţumi pe zei; în filmul lui Lanthimos, chirurgul cardiolog este eroul tragic modern ce trebuie să devină el însuşi mîna destinului şi să decidă dacă îşi sacrifică fiul sau fiica, pentru a se purifica de păcat. Călău şi victimă deopotrivă, vînător şi pradă în acelaşi timp, cardiologul va apăsa pe trăgaci: acum lumea poate re-intra pe făgaşul normal. Ca dovadă, în scena următoare, întreaga familie (mai puţin copilul ucis) se întîlneşte, din întîmplare, cu tînărul care a provocat tragedia. Nu se rosteşte nici un cuvînt, într-o tăcere terifiantă se schimbă doar priviri lungi şi devastatoare. Filmul se termină rotund, cu un fragment din Patimile după Ioan, de Bach, chemate parcă să risipească întunericul şi să aducă lumina salvatoare.