Filmul care a primit premiul SACD (Société des auteurs et compositeurs dramatiques, asociaţie înfiinţată de Beaumarchais în 1777!) din cadrul Quinzaine des Réalisateurs la Cannes 2017 e comedie atunci când nu e romantic şi e romantic atunci când nu e comedie. Şi cum momentele romantice durează maximum 3 secunde (virând, degrabă, înspre caricatură), se poate lesne concluziona că Un beau soleil intérieur e o comedie fără urmă de roz, un pamflet mustind de cinism, cu pregnante tuşe de absurd.
Dacă ar fi să-i conturăm un anturaj, ar fi de pomenit, poate, suratele de Cannes The Lobster (2015) şi Ma loute (2016), cu care se înrudeşte prin tipul de umor ce inhibă râsul, de naraţiune ce ironizează povestea, de privire asupra realului ce nu îngăduie nici cea mai plăpândă iluzie.
Porneşte o muzică blândă, visătoare, o bucată jazz-istică ori poate un blues? La câteva secunde, vine o replică ce taie orice potenţial elan. Se toarnă un strop de whisky într-un pahar la barul unui stabiliment ce îngăduie imaginarea unei seri plăcute? Urmează o mitocănie la adresa barmanului. Zâmbeşte atrăgător un bărbat, tânăr ori bătrân, faimos sau anonim, ultra-şcolit sau modest absolvent de liceu? Se pregăteşte o vorbă despre soţia excepţională ("deşi şi tu eşti absolut specială, dragă mea!"). Şi aşa mai departe.
Juliette Binoche se joacă cu mare plăcere de-a ingenua trecută de 50 de ani, proaspăt divorţată (din proprie iniţiativa) de soţul oarecum mai în vârstă, căutând cu disperare & candoare "dragostea adevărată", "căldura apropierii de un alt suflet & trup" şi alte şi alte platitudini de Bridget Jones pe care scenariul le ridică la fileu pentru a le plezni, degrabă, prin intermediul unui semnificativ şir de bărbaţi ce întruchipează majoritatea stereotipurilor epocii post-macho pe care Denis o ironizează în egală măsură.
Avem de privit şi aplaudat bancherul de succes care îşi laudă soţia în patul amantei, actorul sictirit de succes, deloc atras de patul admiratoarelor, mai degrabă înclinat spre vorbărie incontinentă despre sine, bărbatul din popor complexat şi ultra-drăguţ (aici, în chip excepţional, secţiunea romantică durează oleacă mai mult), citadinul musculos care îşi declară lipsa de apetit pentru implicare emoţională accentuată, care l-ar putea conduce la rănirea sufleţelului. Avem, în plus, un la fel de acid comentariu la adresa intelectualismelor pariziene de secol 21, mutate, vremelnic, pentru un contrast de rezoluţie cât mai bună, în cadru pastoral.
În fine, pe post de cireaşă pe tortul deşertăciunii pe nume "goana după true love", îl avem pe Gérard Depardieu pe post de ghicitoare ultra-supra-ponderală, aberându-se nestingherit vreme de vreo 10 minute de final ale filmului, întrecându-se în diagnostice urechiste, deducţii stupide, previziuni contradictorii, neuitând să strecoare (întru ironizare, cum altfel?!) expresia-emblemă "ce e important e ce în tine, e soarele tău interior" (de unde şi titlul de pe generic).
Mai nimic nu rămâne în picioare. Cârjele de care ne sprijinim adesea visele sunt prefabricate din material ultra-casant. Nu prea e nici comedie comedia asta.