Intrăm în Procesul kafkian pe filiera Gellu Naum (traducere), Mihaela Panainte & Daniel Ilea (dramatizare). Ieşim, la o oră jumătate distanţă, cu un domn K pe care viziunea Mihaelei Panainte (de data aceasta în calitate de regizor) îl transformă într-un Christ în care mediocritatea îşi înfige suliţa şi pe care îşi aruncă noroaiele urât-mirositoare. În loc de Înălţarea speciei, K-Christ-ul retrogradează înspre catacombe şi gândăcisme.
Dar domnul K nu e pe tot parcursul spectacolului o victimă superlativă (fie ea deitate căzută ori om tânjind spre mai mult decât mizeria din jur). Iniţial, se revoltă împotriva absurdului. Apoi, pare că doreşte să-l înţeleagă. Există şi scene când gustă din voluptatea de a fi aruncat de colo-colo, într-un univers părăsit de raţiunea cauzalităţii, îmbibat de efectele subordonării.
În lumea aceasta, sexualitatea, violenţa şi adaptarea la birocraţia absurdului sunt de rigoare. Contorsionismul e cuvântul de bază. Pentru vizualizarea conceptului, actorii din Cluj fac risipă de elasticitate corporală, modularitate vocală, coordonare în formaţiuni de 3, 4, 10 (aplauze pentru organizarea dictată de coregrafia lui Enikő Györgyjakab, actriţa Teatrului Maghiar de Stat din acelaşi mare oraş teatral!).
În lumea aceasta, personalitatea nu are contur. Delicioase câteva momentele de grup care, alături de muzică neliniştitoare a lui Şerban Ursachi şi de luminile omni-directiale ale lui Jenel Moldovan, aduc pe scenă parte din nevroza cărţii. Poate oleacă prea multă agresivitate faţă de litera kafkiană, dar suntem, totuşi, la un secol distanţă de scriere.
Adrian Cucu explodează în monologul paznicului, şirul acela de vorba al cărui sens îngăduie mii de interpretări. Cea a Mihaelei Panainte pare a vira înspre Becket-ianul neant de dincolo de aşteptări, de speranţe, de orice căutări. Nu e nimic în spatele uşii la care tot batem o viaţă întreagă. Ni-mic! Da' ce credeaţi? Dăăăăhhhh!
Ionuţ Caras ne trage după el într-o călătorie din care răzbat ecouri de Harap Alb şi Apocalypse Now. Ori poate suntem în epoca în care ce începe ca basm se termină în infern.
Funcţionarii de la I.A.D. sunt pedanţi: există o cutie pentru ochelarii fiecărui răstignit. Nu ne batem joc de obiectele personale ale celor care vor să vadă mai bine!