Personajul omonim, Kimberly (Virginia Mirea) este o tânără care tocmai împlineşte 16 ani, vârsta la care cei afectaţi de boala de care suferă aceasta îşi găsesc sfârşitul. Kimberly este o adolescentă aparent obişnuită, doar că organismul ei îmbătrâneşte de 4,5 ori mai repede decât unul obişnuit, ceea ce va duce la un deces prematur. Singurul ei prieten este Jeff (Vlad Bîrzanu), un adolescent de aceeaşi vârstă, care este ignorat de tatăl său, un puşti solitar, dar inteligent, şi care nutreşte unele sentimente amoroase faţă de aceasta. Tatăl lui Kimberly, Buddy (Ioan Coman) este un beţiv care încearcă să o protejeze, iar mama ei, Pattie (Ioana Creţ) are ambele mâini în ghips, crede că va muri de cancer, e isterică şi înjură frecvent, şi este însărcinată cu un copil care are 25% şanse să moştenească afecţiunea lui Kimberly. În scenă îşi face apariţia şi Debra Watts (Mihaela Teleoacă), mătuşa vagaboandă şi fostă puşcăriaşă a lui Kimberly. Aceasta va reveni în sânul unei familii care nu o agreează şi va încerca, cu ajutorul lui Kimberly şi a lui Jeff, să comită o infracţiune bancară care să îi asigure independenţa financiară pentru o retragere la Miami.
Povestea nu se complică foarte mult, ci îşi păstrează o linie simplă, transparentă, şi acumulează tot mai multe detalii prin acţiunile şi replicile personajelor care se autodefinesc de la o scenă la alta. Nici decorul nu variază foarte mult: o maşină tip dubiţă pe care o conduce Buddy şi care, întoarsă, devine fie bibliotecă, fie cameră, fie bucătăria unde Pattie îşi deplânge suferinţa într-un scaun cu rotile. Decorul-instalaţie rotitor este în egală măsură funcţional şi expresiv. Nu e o prezenţă intruzivă într-un spaţiu şi aşa mic (Sala Studio), ci delimitează în mod inspirat cadrele în care personajele ies în prim-plan şi îşi spun povestea.
În egală măsură comedie şi dramă, spectacolul nu prevalează în nici una dintre aceste două zone, ci le îmbină în mod foarte eficient, fără a-şi nega valenţele şi fără a le superficializa. E un spectacol despre trecerea timpului şi moarte. Sfârşitul lui Kimberly se apropie implacabil, cu atât mai mult cu cât ziua ei de naştere îi anunţă cei 16 ani fatidici, iar viitorul are un orizont îngust. Debra declară că vrea să înceapă o nouă viaţă fiindcă nu mai are timp de pierdut (deşi are incomparabil mai mult decât nepoata ei), Pattie e convinsă că are cancer, iar propria anxietate o împiedică să mai empatizeze cu fiica ei, iar Buddy renunţă pentru o vreme la alcool ca să îi facă pe plac fiicei la care ţine.
Jocul actoricesc cucereşte prin naturaleţe şi lipsă de afectare. Emoţiile pe care le exprimă sunt umane, profunde şi simple la bază, iar interpretările nu le complică deloc, ci le dă expresie în cea mai pură formă. Nici unul dintre actori nu este fals, exagerat sau inadecvat, iar sub aspect valoric, se află la egalitate. Fireşte, rolul Kimberly este ofertant pentru Virginia Mirea, dar jocul acesteia nu pune într-un con de umbră interpretările colegilor de scenă.
Kimberly e un spectacol care destinde în aceeaşi măsură în care emoţionează, ne scoate la suprafaţă vulnerabilităţile, capacitatea de a ne raporta la celălalt şi de a ne înţelege pe noi înşine prin acesta. Iar naşterea surorii lui Kimberly la finalul spectacolului aduce o notă de optimism, o speranţă de regenerare şi de perpetuare a elanului vital.
O producţie echilibrată din toate punctele de vedere, agreabilă şi reuşită, ridică probleme de ordin moral şi personal, invită publicul la o şedinţă de terapie cu propriile temeri, dar nu o face cu ostentaţie şi agresivitate. Este un spectacol reuşit, care merită vizionat şi apreciat pentru doza de onestitate, emoţie nefalsificată şi directeţea cu care ne adresează întrebări perene care îşi găsesc răspunsul în propriile experienţe, atât de personale şi, frecvent, incomunicabile.
Foto: Andrei Runcanu