Vorbele sunt ale italianului (scenariu dramaturgic Anca Măniuţiu pe baza textelor Omul cu floarea în gură, Uriaşii munţilor, Şase personaje în căutarea unui autor, Asta seară se improvizează), dar costumele (Luiza Enescu), pălăriile, look-ul vorbesc de lumea prahoveanului.
Şi, până la urmă, de ce n-ar vorbi? Doar 15 de ani îi despart pe cei doi uriaşi. E drept, şirul marilor scrieri ale italianului a început după ce românul îşi încheiase capodoperele, dar există un element comun care îi apropie semnificativ.
Caragiale înscenează ridicolul existenţei, împingând limitele ironiei până pe culmile absurdului. Pirandello prelungeşte angoasa lipsei de sens în interiorul teatrului. Nu doar ce se arată pe scenă vreun rost, dar însuşi actul de a juca non-sens-ul e inutil. Românul caricaturizează viaţă. Sicilianul caricaturizează caricaturiştii.
Jumătate dintre ceasurile cafenelei funcţionează. Alandala. Cealaltă jumătate nu merg deloc. Dereglarea timpului e semnul de pe urmă al dereglării lumii.
Lache şi Mache livrează, când şi când, câte o replică strălucitoare. Puseuri rarisime de speranţa într-o mare de deznădejde reprezentată de suita mişcărilor dezarticulate ale ansamblului. Luminile lui Lucian Moga focalizează asupra clipelor când poezia înlocuieşte neantul.
Andrea Gavriliu pune în ordine dezordinea, coordonând angoasele individuale traduse în gesturi repetitiv - autiste ale personajelor-clienţi. Dimpotrivă, coregrafa ordonă haosul colorat în momentele apariţiei circului nupţial.
Mihai Măniuţiu clasicizează un gen de teatru al mişcării care privilegiază imaginea, fără a neglija cuvântul, rostit, totuşi, altfel decât în reprezentările curente. Scenele de grup nu exclud ieşirile la rampă individuale.
Spectacolele sale din Timişoara, Turda, Bucureşti ori Oradea sunt o îmbinare inedită de poezie - umor - oniric, privilegiind în egală măsură gestul şi nemişcarea, muzică şi tăcerea, reflectoarele şi întunericul. O estetică trade-mark Măniuţiu & Gavriliu care creşte, se maturizează şi devine din ce în ce mai atrăgătoare.