Retromadár blokknak csapódik és forró aszfaltra zuhan / Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte e genul de întâmplare pentru care s-a inventat, de pildă, Sala Mare a TNB-ului. Doar că el s-a jucat acolo doar o singură dată, cu ocazia unicei (de ce?) reprezentanţii din cadrul FNT 2017. În rest, e de aplaudat la Târgu-Mureş, acolo unde e casa excelentei trupe a companiei Tompa Miklós din cadrul Naţionalului local.
Amarcord-ul afrimian e plasat în anii '70, într-un orăşel ultra-industralizat din Transilvania, populat de români, maghiari, ţigani, tineri, bătrâni, pionieri, muncitori, casnice, securişti, pictoriţe, mame cu mulţi copii, femei singure, părăsite de soţi, femei singure, sărind din amant în amant, bunici cu nepoţi înfiaţi, soţii ignorate de soţ, soţii adorate de soţ, adolescente iubind acelaşi băiat.
Lume pestriţă. De fapt, fiind vorba de Afrim, multi-coloră. Tunsori fanteziste, pantaloni evazaţi, Boney M, Pink Floyd, solo de chitară pe unicul casetofon al blocului, performance-uri live pe clapă şi chitară rece.
Oameni suferind, oameni râzând, oameni visând. Şi pentru că e Afrim, alături de Andrei Cozlac & Mihai Marian-Mînă (videomapping) şi Attila Aszalos (lumini), visele se caţără pe blocul imaginat de Irina Moscu (chapeau pentru scenografie!) şi se urcă în înaltul scenei. Întrebări pe adresa UNITER: nu e păcat de talentul şi munca acestor oameni, care dau formă viselor şi care sunt ignoraţi constant în cadrul Galei breslei? N-ar fi vremea să avem secţiuni anuale, competitive, pentru proiecţii video, pentru lumini, pentru coregrafie? N-ar merită oare Ervin Ruszuly o nominalizare pentru felul în care un ansamblu de aproape 30 de actori, cu vârste întinzându-se pe durata a măcar 5 decenii, recreează petrecerile din faţa blocurilor de provincie din epoca în care ne era mai puţină frică să ne jucăm pe-afară?
Apropo de nominalizări. Ar merita, poate, alcătuit un top all-time al rolurilor în travesti din spectacolele lui Afrim. Rapid, două nominalizări: după antologicul Marius Manole în Bătrânică apatică din Între noi e totul bine, îl avem, acum, pe László Csaba hohotitor în rolul deloc-cuvioasei Tanti Paraschiva.
Viaţa la bloc. O ştim din atâtea filme de Nou Val, din atâtea proze din ultimii ani. O ştim şi totuşi nu ne săturăm să o privim. Mă rog, s-ar putea să fie şi o chestie de generaţie / generaţii. Cei cu cravată de pionier şi cheia de gât rezonează la copilăria şi adolescenţa lor. Mai ales când acestea sunt prezentate ne-trucat, fără rozuri în cantităţi greţoase ori tone de negru ameninţând cu depresia.
Am copilărit, am crescut, am bârfit, am iubit, am înşelat, am sperat, am renunţat, am visat, am disperat, am suferit, am fost fericiţi, n-am uitat. Cei mai mulţi am plecat. Din oraşele mici, spre cele mari. Din ţările sărace, înspre cele bogate. Din garsoniera ultra-aglomerată, în chiria ori rata decomandată. Din timpul casetelor derulate cu pixul, în era mp3-urilor din cloud.
Pasărea retro... priveşte spre toate acestea cu nostalgie, umor, înţelegere, dar nu cu regret. Evocă o lume apusă, fără a-i doini dispariţia. Face o reverenţă, colorează anumite gri-uri, fără a uita de sublinieze hidoşeniile. Salvează e ce e de salvat şi aşază în sertarele memoriei.
Un exerciţiu care face bine şi îmbujorează. O privire asupra timpului, asupra istoriei mici, asupra propriei noastre deveniri. O capsulă trimisă în spaţiu capturând esenţa unei epoci. By Afrim.