noiembrie 2020
Festivalul Naţional de Teatru, 2020
Anii '70. Într-un bloc gri (caracteristic comunismului), pe două scări, locuiesc oameni de toate vârstele, cu speranţe, vise, iubiri şi dezamăgiri. Doar că toţi şi toate sunt retro (în ochii spectatorului din anul 2020).

Pentru cei care au trăit acele vremuri, Retromadár blokknak csapódik és forró aszfaltra zuhan / Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte scotoceşte prin sertarele minţii şi stârneşte amintirile copilăriei ori adolescenţei. Pentru aceia ca mine care s-au născut mai târziu şi n-au prins acele vremuri, e o lecţie emoţionantă de istorie recentă. Amuzantă pe alocuri, educativă pe alocuri. De exemplu atunci când ne învaţă, printre altele, să fim mulţumiţi că putem asculta orice melodie cu un click pe youtube, fără a mai fi nevoie să derulăm cu pixul casete audio.

Textul, scris şi regizat de Radu Afrim - şi transpus în scenă (absolut superb) prin scenografia Irinei Moscu şi videomappingul lui Andrei Cozlac -, spune povestea locuitorilor unui bloc dintr-un mic orăşel din România, în ritmuri de ABBA, Pink Floyd şi Boney M.


De fapt, povestea ne-o spune Robi care, după ce părăseşte blocul, oraşul şi ţara la îndemnul lui tanti Paraschiva, rememorează propria copilăria cu nostalgie, amintindu-şi oamenii ce i-au fost cândva vecini şi moravurile lor. Relatează lucrurile cu o oarecare detaşare, nu uită şi nu exagerează nici lucrurile frumoase, dar nici tonurile gri (aspectele mai puţin plăcute) ale vieţii în comunism. E pur şi simplu sincer (în măsura în care amintirile cuiva pot să rămână sincere după mulţi ani şi după ce trece prin maturizare). Nu-i scapă din vedere jocurile copiilor vara în faţa scării, nelipsita cheie de la gât, vecina băgăreaţă, îndrăgostelile nepotrivite, serile cu Dallas sau completarea oracolului sau ierbarului.

Şi totuşi, deşi Robi este narator, nu există un singur personaj care să fie protagonistul spectacolului. Întregul bloc este protagonist. Acelaşi bloc care devine, pe rând, fantasmă, pian, mare, sânge, şi care în final redevine doar o clădire cenuşie, din care toţi caută să evadeze.

Spectacolul e un şir de tableaux vivants care nu condamnă trecutul, ci îl evocă, conturând în acelaşi timp perisabilitatea omului şi a vieţii sale. Imaginile în mişcare lasă în urmă, odată cu trecerea lor prin timp, emoţii dintre cele mai diverse. De pildă, Moartea nu va fi niciodată retro, fiindcă despre moarte în sine nu putem vorbi la timpul trecut. Dacă moartea celorlalţi rămâne acut prezentă în noi, iar a noastră e iminentă, se cuvine să vorbim despre ea folosind timpul prezent sau viitor.

Pasărea retro nu se vrea a fi o dovadă a celebrei replici "era mai bine înainte", ci, din contră, spune clar şi răspicat că "am trăit aşa, prin neputinţele noastre, visele noastre, munca reglementată", ceea ce face ca Miliţianul, Securistul, supravegherea continuă între vecini şi a vecinilor să fie chiar "acceptabile". Atât şi nimic mai mult.

În acelaşi timp, Pasărea retro ne invită să medităm şi asupra a trei întrebări fundamentale, fiecare în parte găsindu-şi corespondent în vârstele omului. Întâi, copilăria - "Cine e?". Apoi, adolescenţa şi tinereţea - "Cine eşti?". În final, maturitatea - singura care aduce un răspuns concret la întrebarea "Cine sunt?". Ea reuşeşte să descrie parcursul individului de la solitudine la nevoia de ceilalţi şi la cunoaşterea de sine prin intermediul celor din jur.

Este de admirat şi apreciat efortul zecilor de actori, fie ei profesionişti sau copii şi adolescenţi. Astfel, deşi fiecare actor e în filmul personajului său, şi deşi fiecare dintre cele 16 apartamente este unic în felul său, împreună, şi oamenii, şi blocul lor, creează o singură lume, un tot unitar, despre care nu vom şti niciodată dacă a existat în realitate sau a fost doar o plăsmuire a imaginaţiei regizorului care poate sau poate că nu a copilărit cândva acolo. Nici nu trebuie să ştim, ci doar să vedem, să ascultăm şi să simţim.

De asemenea, este de apreciat plonjeul regizoral într-un timp istoric (foarte bine documentat, de altfel) care pentru cei care l-au trăit (probabil că) se vede altfel acum, dar pentru cei care nu? Ei bine, pentru aceştia, Radu Afrim provoacă, un dialog peste timp. Şi, cel puţin pentru mine, acest dialog a avut succes.

Am văzut şi înţeles spectacolul ca pe unul dintre cele mai frumoase şi sincere portrete făcute unei lumi demult apuse în care nu am trăit şi pe care, deşi îmi place să o privesc din spatele ecranului laptop-ului meu (şi să o descopăr din poveştile părinţilor şi bunicilor mei), sper că nu se va repeta (pentru toate acele lucruri care o caracterizau, dincolo de magia pe care o degajă când e văzută prin ochi de copil).

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus