Ineditul acestei creaţii de esenţă auto-biografică constă în edulcorarea conflictelor naţionaliste şi a terorii regimului ceauşist prin perspectiva copilului care - protejat de mama lui - vede lumea printr-o sită ce decantează tot ce e urât în ea sau, mai exact, care reţine acea parte autentică şi fermecătoare a urâtului în dimensiunea sa umană, şi nu în cea patologică.
Spectacolul aduce un tablou de atmosferă: faţada unui bloc ceauşist cu locuinţe meschine, pe trei nivele - o grilă de ferestre şi balcoane unde personajele sunt fixate ca într-o casă de păpuşi, personaje în icoană sau în medalion - ca imagini emblematice ale copilăriei (scenografia aparţine Irinei Moscu).
Iar figura mereu blândă şi iubitoare a mamei este una dintre ele. Mama este cea care menţine echilibrul şi coeziunea acestei lumi şi se află în centrul ei. Ea adună tot blocul la aniversarea copilului (Robika), la o masă sărbătorească în faţa blocului. Ȋn clar-obscurul nopţii, personajele dansează în extaz în ritmuri retro sau îşi văd de activităţile lor casnice prin matricea ferestrelor iluminate în culori psihedelice care se reconfigurează dinamic, digital, transformând scena într-o premonitorie sesiune Zoom - cu patru ani avant la lettre. Vocile retro ale copilăriei se înalţă pe rând, de la înălţimea ferestrelor, personajele se auto-introduc, vorbesc despre problemele, despre credinţele lor şi despre ceilalţi. Imaginile, vocile, banda sonoră muzicală se înscriu într-un registru afectiv din care răzbate o poezie a nostalgiei - adesea plină de ludic şi umor - croită cu inventivitatea şi imaginaţia copilului.
Ca într-un fel de jam-memory session, istoria blocului de sinistraţi, rămaşi fără adăpost în urma inundaţiilor din '70 în retardatul (după cum glosează Teri, nevasta măcelarului - alias Lollobrigida sau Sue Ellen) orăşel de provincie, Beclean, se derulează într-o efervescenţă luminoasă de imagini şi sinestezii retro-muzicale realizate de Gáspár Álmos ce integrează formaţiile şi şlagărele celebre ale vremii (Pink Floyd, Boney M, ABBA, Donna Summer, muzica din filmul Şatra al lui Emil Loteanu). Muzica este anunţată de un tovarăş locatar ce iese din scara blocului în pas de dans, cu o pungă de plastic ce poartă însemnele formaţiei în audiţie.
Blocul este celula socială socialistă, el constituie o mare familie pentru că fiecare cunoaşte necazurile şi împarte bucuriile celuilalt. Blocul nu este acea entitate strâmtă, zgomotoasă şi claustrofobă, ci reprezintă centrul lumii şi întregul univers, deopotrivă. Ȋn fapt, orice comparaţie este raportată la bloc sau la scară sau la balcon. Laura este cea mai frumoasă fată din bloc, dar şi din lume. Sergiu este singurul inginer din bloc. Întregul bloc cântă la unison din balcoane cântecul lui Boney M de pe casetofonul lui Sergiu - o emulaţie ce invită la transgresarea mizeriei, viaţa e frumoasă aşa cum e, omul trebuie să se ridice deasupra vremurilor (nu sub vremuri cum zice cronicarul). Iată, o altă dimensiune vizionară - ce trimite premonitoriu la balcoanele din care se intonau arii de operă, în vremurile năprasnice de la începutul COVID-ului.
Blocul - devenit personaj colectiv - este Amarcord-ul lui Fellini, cu reperele lui fabuloase ce incitau imaginaţia copilului. Margit, pictoriţa excentrică - cu o vestimentaţie clovnească, cu cizme de latex roşii deasupra genunchilor şi cu freza ca blonda de la ABBA, o prezenţă senzuală şi exuberantă precum Gradiska (Amarcord) - trăieşte în lumea ei, a păsărilor Phoenix, cu care îmbogăţeşte patrimoniul cultural din Beclean, şi care nu se teme de nimic (de politrucii regimului), pentru că e oricând gata să renască din propria ei cenuşă.
Cele două orfeline (cu mama plecată în Libia), Olimpia şi Pompilia apar într-o vignetă lugubră, claustrate în balconul lor de la etajul doi. Cu părul vâlvoi, mereu îmbrăcate în negru, cu cearcăne enorme sub ochi - ca doi strigoi - par nişte spirite mai elevate ce intonează în cor un oracol despre soarta implacabilă a "blocului". "Grătărelul" este o delicatesă care nu se găseşte decât în congelatorul pantagruelic plin cu naturi moarte (picioare de porc, iepuri, cocoşi,...) al măcelarului Zágoni - o trataţie specială pentru unii conlocuitori ai blocului cum ar fi inginerul Sergiu sau pentru aniversări.
La fel de vii rămân ierbarul extraordinar cu frunze şi flori al Pompiliei, casetofonul magic al lui Sergiu în jurul căruia se strângea tot blocul şi dansa în extaz, supa rituală reţinută la cantina unde lucra bunica celor trei fetiţe şi a Laurei, educaţia fizică de duminică dimineaţă - activitate obştească organizată de securistul Béla, jocurile socialiste de copii "Ţară, ţară, vrem ostaşi". Vocea lui tanti Paraschiva, ce se aruncă în cap de la etajul unu pe asfaltul din faţa blocului, răsună şarjat amplificată când îl strigă Sandokan (după numele filmului cu tigrul din Malaezia) pe fiul ei înfiat, ţigănos şi repetent de patru ani în clasa a şasea unde-l aşteaptă, de fapt, pe fratele lui mai mic - Caius -, ca să-l apere de ceilalţi ţigani din clasă.
Absolut totul se învârte în jurul blocului. Robika este îndrăgostit de frumoasa Laura, o liceană care-i face mereu cu mâna la geam şi îi ascute creioanele. Ȋn ultimul tablou, întregul bloc participă la căutarea Laurei care se înecase în Someş. Robika continuă s-o aştepte pe Laura, de la fereastră, s-o vadă cum coboară dintre frunzele de nuc din frumosul ierbar al Pompiliei - ce locuieşte la cealaltă scară.
Tema zborului şi a păsării (pasărea Phoenix, pasărea retro, curcanul - model) este recurentă şi legată de ideea de libertate şi de sentimentul iubirii şi al morţii. Locatarii visează cum zboară sau levitează - nu mai departe de înălţimile blocului. Otto - ochelaristul de la parter - zboară spre ţările calde cu Olimpia şi se joacă cu surorile vizionare de-a pasărea neagră ucigaşă; într-un veritabil poltergeist, fetele ochesc cu praştia în întuneric şi produc fulgere - ce se abat asupra copilului înfricoşat şi a întregului bloc. Tanti Paraschiva zboară efectiv de la etajul I când este convocată la cadre de securistul blocului. Doamna Mureşan ce-ar vrea să-şi ia viaţa pentru că nu poate trăi singură, visează păsări sinistre. Mama lui Robika levitează printre antene, deasupra blocului, într-o postură christică, prin soarele arzător al verii.
Pasărea Phoenix supraponderală (grasă şi albastră) din tablourile lui Margit, ce poartă an de an pe aripile ei pe tinerii absolvenţi ai liceului, seamănă perfect cu curcanul vândut la măcelăria lui Zágoni, care-i servea drept model. Curcanul continuă s-o bântuie pe Margit, pe mama ei şi, în fapt, întregul bloc cu prezenţa lui virtuală, la capătul unei sfori manipulate de Bertha - mama lui Margit. Curcanul alb (devenit un fel de pet virtual al blocului), ca simbol al purităţii, al inocenţei şi al libertăţii, prezent pe posterul acestei producţii, pare a fi geamăn - în simbolistica lui - cu prietenul nedespărţit al lui Pelhan din fabulosul film Vremea Ţiganilor al lui Emir Kusturica.
Discursul narativ se concretizează în jurul cuvântului "retro" - laitmotivul ce califică obsesiv cu nuanţa de nostalgic şi autentic orice detaliu al acestor fabuloase amintiri. Şi ele sunt fabuloase, în ciuda vremurilor absurde şi urâte, pentru că ţin de superba vârstă a copilăriei. Mioara, fetiţa ce-şi doreşte să fie scriitoare, deprinzând semnificaţia cuvântului "retro", se vrea un alter-ego al autorului. Ea va scrie într-o zi despre toate lucrurile din jurul ei ce vor deveni retro. Doar moartea nu va fi niciodată retro, o corectează în cor surorile vizionare din fereastra lor. Chipul impenetrabil al morţii va fi mereu acelaşi, timpul nu-l va putea altera. Mioara imaginează pasărea retro care se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte, construcţie mentală ce va servi ca titlu acestei piese / acestui spectacol.
Sentimentul iubirii este pur. Micuţul Robika este îndrăgostit de Laura şi Laura este îndrăgostită de Sergiu. Scena de amor dintre Laura şi Sergiu, urmărită prin balconul - unde tânărul seducător făcea plajă, etalându-şi senzual masculinitatea - este suprapusă în mintea copilului cu dispariţia misterioasă a Laurei. Eros şi Thanatos oferă în subliminal o explicaţie pentru moartea Laurei. Ȋn timp ce face dragoste cu Sergiu, Laura îşi reiterează moartea, narând într-un testament poetic imersiunea în adâncuri, întâlnirea cu tatăl ei (probabil mort), jocul pe plajă cu mingea a celor de la bloc ce vor începe s-o caute. Soarele este un element simbolic invocat de câteva ori pentru că el obturează vederea, ascunzând adevărata faţă a lui Sergiu. Copilul gelos o imaginează pe Laura care repetă într-una că "nu-l iubeşte pe Sergiu". Laura s-a înşelat. Laura a fost înşelată de soare care n-a vrut să se dea la o parte.
Poezia relatării coboară mai ales din portretele personajelor construite cu sensibilitate şi mai ales cu iubire. Pe măsură ce se ridică pe rând transperantele geamurilor, personajele se ivesc cu dramele şi idiosincraziile lor. Tanti Mureşan se mută pe banca din faţa scării şi se lamentează că a părăsit-o bărbatul, întrebând pe toate fetele din bloc dacă au "gagiu" şi dându-le sfaturi de viaţă. Doina cea naivă şi încrezătoare în ideologia regimului, cu cele trei fetiţe în uniformă, botezate în spirit partinic (Daciana, Mioara, Eugenia) visează la o locuinţă mai mare. Teri, frumoasa nevastă a măcelarului îşi face rochii la croitor în stilul lui Sue Ellen (din celebrul serial Dallas) şi îşi etalează din balcon picioarele lollobrigide... Tânărul dandy, Sergiu, inginer stagiar, repartizat la Fabrica de Sârmă, seduce pe rând toate fetele din bloc. Lajos îşi iubeşte nemăsurat soţia româncă şi ţine din balcon disertaţii de morală socialistă copiilor din faţa blocului.
Repetiţia, şarja ţin de resortul ludic, comicul de limbaj domină. Scenariul scris de Radu Afrim într-un idiom pe alocuri vulgar, plin cu înjurături şi expresii, în fapt, de origine maghiară, ce au invadat dialectul ardelenesc, nu e nici pe departe eufemistic, încercând să menţină cât mai fidel culoarea locală. Traducerea în limba maghiară a adăugat probabil o notă de şi mai mare autenticitate piesei. Ca în orice celulă socialistă, blocul nu duce lipsă de partinici, reprezentaţi aici de miliţianul şi securistul blocului (miliţianul civil), dar apariţiile lor fruste sunt mai mult surse de comic, decât elemente perturbatoare ce încearcă să strice armonia comunităţii. Aşezaţi într-o relaţie homosexuală, ce nu pare a fi un secret pentru nimeni, din perspectiva copilului, cei doi sunt afectiv excluşi din comunitate, mai degrabă prin prisma acestei legături sau a activităţilor impuse blocului - cum ar fi munca voluntară pentru vizita "Tovarăşilor".
Frumuseţea acestei montări rezidă în aspectul ei magic, indus de vocea copilului ce punctează expresionist relaţia lui indestructibilă cu lumea îngustă şi în acelaşi timp cosmică a blocului de locatari. Ȋn ciuda sărăciei şi a mizeriei acelor vremuri, este semnificativă rezoluţia copilului dublat de adultul - cu care stă spate în spate - din singura fereastră luminată a imobilului cufundat în întuneric (a primului tablou): "Totul era perfect."
Blocul - în luminile caleidoscopice ale rampei - debordează de viaţă şi energie, de iubire şi mister. Pentru că sunt multe aspecte pe care copilul nu le înţelege, nu le dezbate, nu le finalizează, ci numai le evocă cu bucurie şi nostalgie, aşa cum sosesc distorsionate din memoria lui afectivă. Această dublă evocare în oglindă a copilului şi a adultului este o indicaţie poate prea explicită a regizorului pentru tonul expunerii ce ar fi vrut să capteze amintirea exclusiv prin naivităţile şi limbajul subliminal al copilului.
Imaginile se succed magic, după dorinţa şi percepţia personajelor, magicul e transferat de la copil la adult şi devine o nouă sursă de comic similară gagului din filmul mut. Copilul îşi imaginează cum Viorica cea iubitoare îl aşteaptă la geam pe Lajos să vină din delegaţie, crezând că e miercuri. Copilul îl vede cum soseşte în faţa blocului şi soţia îi face cu mâna, dar cum ziua e greşită, imaginea e derulată înapoi - soţul iese pe acelaşi drum, cu spatele, din scenă. Tanti Paraschiva omoară cu cuţitul curcanul imaginar al lui Bertha, legat cu o sfoară reală ce atârnă în gol, şi zidul imaculat al blocului se umple de pete de sânge.
Conotaţiile politice, chiar dacă nu lipsesc, sunt învăluite într-un comic de situaţie şi limbaj, evocate din perspectiva ludică a copilului, lăsând în subsidiar gravitatea eventualelor repercusiuni. Paraschiva îl persiflează pe securistul blocului că nu ştie ce făcea ea acum 20 minute: un c' mare şi lung cât defilarea de 23 August de anul trecut. Margit refuză participarea la munca voluntară cu ocazia vizitei "Tovarăşilor" şi ameninţă că sună la Europa Liberă unde păsările ei Phoenix se vând ca pâinea caldă.
Finalul readuce motivul păsării retro ce şterge cu aripile ei tenebroase zidurile blocului, ca o eclipsă. Ȋntr-o ultimă perspectivă expresionistă, toată suflarea coboară în faţa blocului şi urmăreşte zbaterea pasării în trecerea ei. Dar pasărea nu cade şi nici nu se izbeşte de asfaltul fierbinte. Ea trece năucitor în zborul inefabil al copilăriei.