Ediţia 2017 a Festivalului Naţional de Teatru a fost deschisă de spectacolul Hamlet | Collage realizat la Teatrul de Stat al Naţiunilor din Moscova pe parcursul a doi ani. Reputatul actor Evgeny Mironov interpretează 12 personaje, începând cu un Hamlet/actor izolat într-o cameră cu pereţi capitonaţi şi vârât în cămaşă de forţă. Personajul îşi explorează propria minte, sugerând că întreaga poveste ce va urma va fi doar o proiecţie a universului său dereglat.
Deşi premisa producţiei pare actoria, încă de la primă scenă este clar că elementul care confiscă în întregime spectacolul (uneori în detrimentul acestuia) este scenografia. Asemănător conceptual cu cel din Needles and Opium (probabil şi din alte spectacole), decorul e reprezentat de un cub din care au rămas doar trei laturi, situat deasupra scenei, cel mai frecvent în unghi de aproximativ 45 grade. Întreaga concepţie şi realizare sunt o capodoperă. Instalaţia se roteşte de la o scenă la alta, uneori în timpul scenelor, alcătuind o gamă aparent nesfârşită de decoruri aduse la viaţă prin proiecţii video de un realism (virând uneori în hiper-, alteori în supra-) ieşit din comun. Personajele se schimbă la rândul lor între ele cu o viteză ameţitoare, înlocuind costume, peruci, mustăţi, identităţi. Rapiditatea şi eficienţa cu care se produc toate aceste mutaţii de ordin scenic sunt impecabil realizate, astfel încât se menţine o senzaţie de fluiditate şi naturaleţe a mişcării.
Meritul unui asemenea tur de forţă revine senzaţionalei echipe de tehnicieni care, în spatele întregii instalaţii, operează fiecare detaliu cu un simţ milimetric.
Evgeny Mironov este, pe rând, Actorul, Hamlet, Gertrude, Claudius, Horatio, Ofelia, Laertes, Fantoma, Polonius, Rosencrantz, Guildenstern şi Oscric, cu ajutorul lui Vladimir Malyugin, care impersonează pe alocuri unul dintre personaje când prezenţa a două dintre ele se impune. Cu tot efortul depus însă de către aceştia, uimitoarea instalaţie care angrenează tot spectacolul îi eclipsează şi îi reduce aproape la o funcţie nominală, aşa cum un minutar indică ora, dar cu aportul unui complicat mecanism de rotiţe, arcuri şi turbioane. După cum au constatat mai mulţi spectatori cu care am vorbit după reprezentaţie, spectacolului îi lipseşte în mod flagrant emoţia. Pare conceput ca o demonstraţie de virtuozitate tehnică şi vizuală, de mare impact, în detrimentul unei actorii pe care doar aparent o susţine. Robert Lepage a declarat în cadrul unei întâlniri cu publicul avute în dimineaţa de după spectacol că preferă ca actorii să joace decât să interpreteze (to play rather than act, mai pe englezeşte), şi să exploreze zone ludice, dar în Hamlet | Collage efectul produs e mai degrabă acela de cursă cu obstacole pe care actorul trebuie să o parcurgă fără să-şi frângă gâtul (în fapt, sunt numeroase momentele în care, intrând sau ieşind din "scena"/instalaţie printr-o trapă sau fereastră care se închidea apoi brusc şi cu putere, actorul risca să fie grav accidentat la orice măruntă desincronizare cu tehnicienii).
Din punctul meu de vedere, spectacolul a reuşit să-şi păstreze coerenţa şi să reimagineze cu multă inspiraţie numeroase scene celebre (în cea cu craniul lui Yorick, de pildă, tigva acestuia era ilustrată printr-o radiografie scoasă dintr-un sertar şi pusă pe un perete, iar scena sinuciderii Ofeliei este absolut memorabilă: aceasta se scufundă în apă într-o manieră aproape statuară, iar imaginea este apoi răsturnată, Ofelia fiind arătată plutind sub apă, de jos în sus).
În orice caz, consider reprezentaţia românească a spectacolului lui Robert Lepage un eveniment, cel puţin ca artă pur vizuală. Proiecţiile absolut extraordinare care, conlucrând cu multi-funcţionalitatea instalaţiei, deschideau nenumărate ferestre, trape, balcoane şi uşi în tot atâtea spaţii exterioare sau interioare şi realmente transfigurau cadrul cu atâta forţă de expresie (şi efecte de adâncime aducând aproape cu vizionările 3D de la cinema), încât neajunsurile spectacolului păleau. Deşi deficitar la capitolul emoţie transmisă de actor, senzaţiile prilejuite de întregul ansamblu vizual reprezentau o emoţie în sine, unică şi intensă.
Fără îndoială un triumf preponderent tehnic, meşteşugăresc, Hamlet | Collage este o experienţă teatrală memorabilă, cum nu se vede altfel pe scenele româneşti. Orice încercare de a-i descrie mecanismele vizuale e futilă în raport cu intensitatea acestora. Spectacolul trebuie văzut ca să fie perceput la adevărata sa dimensiune şi, indiferent de reacţiile pe care l-ar provoca, este o experienţă de neuitat. Dar, repet, cred la fel ca mulţi alţii că în centrul demersului teatral trebuie să se afle actorul, nu decorul sau muzica sau oricare alt element adjuvant, astfel încât dacă avem, în accepţia lui Peter Brook, o scenă goală, un actor care o traversează şi o pereche de ochi care să fie martori, se naşte deja teatrul. Dacă totul este făcut şi cu adevăr, echilibru şi talent, se naşte arta.
