Geu-hu / The Day After a fost prezentat în cadrul Festivalului de Film de la Lincoln Center, 2017. Un film alb-negru, care pare coborât din vremurile de glorie ale cinematografiei, când imaginea se derula cu suflul interior al vieţii, într-o armonie şi comunicare directă, fără efort sau ostentaţie. Textul pare, de multe ori, exterior şi aluziv, desprins de realitatea ideilor şi a trăirii sentimentelor, ca un artificiu estetic sau livresc, ce nu face decât să adauge la poezia imaginii.
Un critic literar de succes, Bongwan, are propria editură şi întreţine o legătură amoroasă cu tânăra lui asistentă. Relaţia lor se întrerupe după o vreme pentru că nu mai există resurse din ambele părţi pentru continuarea ei, dar soţia lui găseşte o scrisoare mai veche care-i confirmă bănuielile. Merge la editură şi se manifestă violent faţă de noua asistentă a soţului său, aflată în prima ei zi de lucru, luând-o drept iubita soţului. O economie de mijloace definesc un spaţiu restrâns, limitat la câteva cadre ce alternează ca pe o scenă de teatru, prin care eroii trec ciclic, cu mici variaţii: bucătăria unde mănâncă asistat de boscorodeala soţiei, biroul editurii unde se succed şi apoi se confruntă cele două femei tinere, restaurantul unde criticul îşi invită pe rând angajatele.
Geu-hu / The Day After (o zi după) sugerează o unitate de timp-spaţiu ce aduce după sine şi o unitate de acţiune, ca în tragedia antică. Timpul s-a oprit în loc, curios, să asculte, nu dramele eroilor, ci esenţa confesiunilor. Se dezbat idei filozofice, se derulează crâmpeie de trăiri autentice. Epicul este concentrat în jurul a două secvenţe temporale, înainte şi "the day after", urmărind cu precădere intensitatea trăirilor reliefate prin arta punerii în ramă a personajelor. Portretele sunt conturate cu migală, în vignete descentrate, în care profilul este parţial încadrat, sau adesea înlocuit de expresivitatea mâinilor sau a gestului. Abordarea în profil sau din spate a personajelor feminine - ca tehnică a individuaţiei - are o dublă conotaţie: presupune o distanţare, detaşare de subiect, camera fiind singurul rezoner; în acelaşi timp urmăreşte un portret statuar ce degajă feminitate şi expresivitate asemănătoare femeilor din stampele lui Utamaro. Primul cadru - acasă, la masă - urmăreşte profilul soţiei, surprinsă într-o altercaţie cu Bongwan, vizavi de o posibilă relaţie extraconjugală. Bongwan reacţionează ironic şi persiflant la temerile soţiei, ca şi cum condiţia sa i-ar legitima această relaţie. Un anume tip de grobianism se vădeşte, accentuat de banda sonoră puternic amplificată, reliefând îngurgitările nedelicate ale eroului. Următoarele cadre-portret sunt dedicate noii angajate: Areum e surprinsă în faţa calculatorului, la masa de la restaurant, pe fotoliul din office-ul editurii, în timpul interviului. Arta portretului aduce o estetică a frumuseţii feminine, a prospeţimii şi tinereţii, dar în acelaşi timp, fixează un model psihologic al seducţiei în două sensuri între "boss" şi noua angajată. Dialogul alunecă într-un plan suprarealist, ce deschide un limbaj camuflat, încifrat al stărilor personajelor angajate în actul seducţiei. Triunghiul erotic, tipic dramelor de cuplu, este extrapolat aici la patru personaje, prin prezenţa tulburătoare a lui Areum: seducţia lucrează subtil, pe acest nivel, pasiv, fără consecinţe, într-o latenţă tulbure ce induce manifestări aparent nejustificabile ale celorlalte două femei. Dacă bărbatul matur şi obosit transcende aceste întâmplări ale fiinţei şi se întoarce resemnat în familie, receptiv, încă o dată, la frumuseţe - aceea a fiicei sale!, tânăra Areus rămâne prinsă în aventura ei de o singură zi cu Bongwan, ce-i pare, deopotrivă, fascinant şi lamentabil. Se întoarce după o vreme, sub pretextul de a-l felicita pentru noul său premiu literar. Bongwan o întâmpină cu interes pe frumoasa Areum, dar îi trebuie o vreme ca s-o identifice cu cea care i-a fost asistentă pentru o singură zi. Dialogul se desfăşoară în parametrii primei întâlniri-interviu, acelaşi schimb de întrebări semi-formale, stereotipe, aluzive ce trădează sensibilităţile şi disponibilităţile eroilor. Seducţia reîncepe, ca şi cum timpul s-ar fi derulat invers şi ne regăsim în poziţia iniţială. Pentru Bongwan, ea rămâne fixată în plan pur estetic, epurată de erotism şi senzualitate, dând mărturie de condiţia artistului pentru care se constituie ca sursă de inspiraţie. Pentru Areum, este o experienţă de cunoaştere şi un act narcisic de reflectare în ochii celui sedus. Dialogul dezvăluie un anumit tip de mistică a tinerei profund credincioase. Aerum descoperă pretutindeni frumuseţea vieţii, după chipul şi asemănarea sa, Credinţa îi conferă această forţă. Îşi controlează cu abilitate şi subtilitate pârghiile pe care le deţine, afişând o falsă modestie vizavi de frumuseţea şi talentul său literar. Cu toată maniera sa rasată şi studiată, Aerum, ca şi Bongwan trădează o anume nesiguranţă şi insecuritate în relaţiile cu ceilalţi. Metafora "ziua de după" vorbeşte despre puterea fascinaţiei, gingăşia sentimentelor într-o relaţie dintre două fiinţe cu o sensibilitate şi fragilitate singulare.
Cele trei femei închid simetric careul erotic: soţia, amanta şi noua angajată sau iubita spirituală, se completează ca stadii recurente ale psyche-ului afectiv al eroului, aflat în criză creatoare. Semnificativă este scena confruntării celor două femei în privinţa poziţiei în biroul editurii. Dialogul îşi urmează cursul lui camuflat şi aluziv, ca şi până acum. În fapt, obiectul disputei este cucerirea bărbatului, aflat în impas. Areum se decide să renunţe la job în urma incidentului cu soţia lui Bongwan. Acesta insistă să rămână în timpul cinei la restaurant, dar mai târziu, după apariţia iubitei după o îndelungată absenţă, o anunţă că va trebui să plece. La protestele lui Areum care-i reproşează lipsa de etică profesională, replica lui Bongwan este că ea, în fapt, n-ar fi avut nici o clipă intenţia să renunţe cu adevărat la slujbă. Acesta este singurul moment în care seducţia se dă pe faţă şi vorbele semnifică ceea ce par a fi cu adevărat. Bongwan încheie disputa printr-o partidă de plâns eliberator, gestul este premonitoriu pentru decizia pe care o va lua câteva luni mai târziu, de a se întoarce la familie.
Numele par să aibă simbolistica lor. Areum semnifică frumuseţe în limba coreeană veche. Areum îşi pune în valoare frumuseţea fizică şi morală, explicând etimologia numelui ei şi comparându-se mereu cu sora ei moartă - mai feminină şi mai frumoasă. Ea afişează un complex de feminitate, pe care şi-o etalează, în fapt, negând-o. Pentru a-şi pune în valoare mâinile foarte fine şi expresive, spune că are mâini prea mari dar pe care le preferă mâinilor mici, delicate şi plinuţe - chiar dacă aceste trăsături constituie mărci ale feminităţii.
Un cadru exterior, repetitiv se defineşte ca un spaţiu tabu, rezoner; camera urmăreşte din stradă o imagine virtuală, răsturnată a lumii, proiectată pe uşa şi pereţii de oglinzi ai editurii. Femeile trec prin faţa editurii, se opresc, pleacă mai departe, sau se răzgândesc şi intră. Cadrul se constituie în acelaşi timp ca un spaţiu scenic sau portal al psyche-ului eroului. Uşa de intrare poate fi asimilată portiţei inconştientului. Oglinda aduce ideea de iluzoriu sau impenetrabil prin care cele trei femei pătrund prin efracţie, fiecare în maniera ei: soţia agresivă şi geloasă forţează o intrare violentă, iubita îşi cere abuziv drepturile la poziţia ei în editură, la care renunţase de multă vreme, iar tânăra angajată îl provoacă pe Bongwan, acuzându-l că amestecă relaţiile personale cu cele profesionale.
Pentru Bongwan, erotismul şi, în ultimă instanţă, iubirea se subordonează esteticului şi emoţiei - elemente necesare, pe care autorul în criză şi căutare de noi forme, le procură prin prezenţa celor trei femei. Hong-sang-so este un observator fin şi grafician al sufletului feminin, trasat în linii zvelte şi subţiri, desubstanţializat la esenţa şi graţia protagonistelor, ce apar ca muze ale inspiraţiei sale.