Timothée Chalamet pentru Call Me by Your Name
Nu ştiu dacă nu cumva simt o invidie (neîncărcată de sentimente negative) în ceea ce-l priveşte. E perfect bilingv, are 22 de ani şi pe lângă faptul că e nominalizat la Cel mai bun actor joacă în două dintre filmele nominalizate la Cel mai bun film (al doilea fiind Lady Bird), iar pentru rolul ăsta a învăţat italiana şi să cânte la pian. În plus joacă cu o naturaleţe care-ţi sfredeleşte fiinţa. Nu-i actorie cu artificii şi showing off. E actorie de filigran. Poate părea lipsită de spectaculozitate dar comportă un grad de dificultate despre care cred că-i imens de greu de atins.
Denzel Washington pentru Roman J. Israel Esq
Am o slăbiciune profundă pentru el încă de la spectaculosul You shot me motherfucker din Training Day-ul lui Antoine Fuqua. E nominalizarea cu numărul opt şi e al doilea an consecutiv în care e nominalizat la categoria cel mai bun actor (în 2017 nominalizarea fiind pentru Fences). Roman Israel e singurul rol în care l-am văzut jucând un personaj vulnerabil, temător şi pe statut mic. Mi se pare un soi de victorie personală şi o declaraţie de versatilitate că e nominalizat pentru asta. Mai ales că-i singurul actor nominalizat pentru un rol dintr-un film care nu e nominalizat şi la Cel mai bun film.
Gary Oldman pentru Darkest Hour
Nu-l joacă pe Churchill. Pur şi simplu ESTE Churchill. Mă rog, nu-i ca şi cum l-am cunoscut pe prim-ministrul britanic dar interpretarea lui Oldman e the closest i'll get. E cu transformări la nivel molecular ce joacă omu' asta acolo. Mi se pare cu atât mai performant cu cât senzaţia mea a fost că filmul în sine lucrează mai mult împotriva lui decât pentru el. În mod surprinzător e doar a doua nominalizare ever pentru el (după cea din Tinker Tailor Soldier Spy, tot pentru rol principal).
Daniel Kaluuya pentru Get Out
E anul exploziei pentru el dar n-aş putea spune că înţeleg pe deplin nominalizarea asta. O să mă gândesc mai degrabă că e ceva ce ţine de gust în loc să cad în găleata cu gânduri cu şi despre diversitatea rasială care înconjoară nominalizările în fiecare an. L-am simţit cumva detaşat şi tehnic şi-am avut de multe ori senzaţia că se gândeşte la altceva în timp ce joacă. Chiar şi scena hipnozei (care de altfel e cea pe care a dat-o la probe şi zice-se a făcut cinci duble perfect la fel în care i-a curs o singură lacrimă fix în momentul cerut de regizorul Jordan Peele) mi s-a părut un pic chinuită şi cum să zic, scremută.
Daniel Day-Lewis pentru Phantom Thread
Parcă am avut în premieră senzaţia că îl aud pe el. E prima dată din 1988 încoace când vorbeşte cu accentul său natural (cel englezesc) şi judecând după felul în care îi sună vocea în interviuri pare că nu şi-a modificat-o masiv pentru rolul ăsta. Adică nu s-a urcat pe pereţi de data asta deşi a trecut prin obişnuitul lui proces de documentare maniacală. În teorie, asta e ultimul lui rol (în iunie 2017 a anunţat că se retrage din actorie) şi-ai zice că a vrut să termine "as himself". Omu' e indiscutabil un titan, iar transformările lui sunt atât de profunde încât sunt greu de cuprins cu mintea.
Cine câştigă: Gary Oldman
Cine mi-aş dori să câştige: Gary Oldman (pentru că ar fi primul lui Oscar iar Timothée mai are o grămadă de timp)