Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Je suis venu te dire que... - Gainsbourg. Muzică, abuz, muză


aprilie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Serge Gainsbourg ar fi împlinit 90 de ani. S-a născut în 2 aprilie 1928. Întrebat despre originile familiei sale şi cel de-al doilea război mondial, obişnuia să spună că a crescut sub o stea... galbenă, aluzie la însemnul pe care evreii l-au purtat în piept sub ocupaţia nazistă. Nu i-a plăcut numele lui de botez, Lucien. Cum nu i-a plăcut deloc nici mutra lui, cu nas mare şi urechi clăpăuge. Copil fiind, suferea teribil când lumea spunea despre el că e urît. Adult, se amuza că femeile şi fanii pot iubi un bărbat care arată atît de respingător.

Excentric, excesiv, provocator, Serge Gainsbourg şi-a construit propriul personaj. Întreaga viaţă s-a situat pe o treaptă mai sus faţă de cei care îl criticau şi a dat impresia că nu se coboară la nivelul lor ca să le dea socoteală. Şi-a jucat rolul cu aroganţa omului sigur de valoarea sa. Însă platoşa lui de cinism ascundea o mare timiditate şi nici cei mai înverşunaţi contestatari nu i-au pus la îndoială talentul şi sensibilitatea.

A dat foc în direct unei bancnote de 500 de franci, a cîntat La Marseillaise în variantă reggae, a fost acuzat de pornografie sau de incest cu propria fiică. Într-o emisiune televizată, i-a spus lui Whitney Houston că vrea să se culce cu ea. Cîntăreaţa a întrebat dacă e beat. Moderatorul, Michel Drucker, a spus: "Nu, asta e starea lui normală, imaginează-ţi cum e cînd e beat". Au fost atît de răsunătoare scandalurile în care a fost implicat, că renumele lui Gainsbourg i-a depăşit adesea numele. Toată lumea e de acord că a avut un rol covîrşitor în muzica franceză, dar nimeni nu ignoră picanteriile cu care şi-a condimentat o carieră de peste 30 de ani ce se măsoară în peste 500 de cîntece compuse, multe concerte memorabile, 17 albume de studio, discuri de aur şi de platină. În 1985 i s-a decernat Ordinul de Ofiţer al Artelor şi Literelor, a primit cu un an înainte de a muri premiul Victoire de la Musique pentru întreaga activitate, iar ca semn că nu a fost uitat, la 25 de ani de la dispariţia lui, un asteroid a fost botezat Serge Gainsbourg.

Adevărul este că nici nu prea are cum să fie uitat. Gainsbourg era un tip prea inteligent ca să nu se facă remarcat. Tatăl lui l-a iniţiat în muzică, a studiat pianul, iar formaţia lui clasică şi-a pus amprenta în compoziţiile sale. Deşi s-a pregătit pentru a deveni pictor, a abandonat în cele din urmă şevaletul în favoarea muzicii. A cîntat la început în baruri şi cabarete, era foarte bun la partea de improvizaţie şi primele lui melodii sînt impregnate de jazz. Un tînăr slab, cu mişcări stîngace, care nu ştia cum să îşi ţină mîinile, cînta în 1959 despre un tip care composta cu găuri mici biletele călătorilor de la metrou, la staţia Porte des Lilas. Închis în întunericul subteran, visa lumina de la suprafaţă.


Cred că este una dintre puţinele filmări în care Gainsbourg nu fumează. De nu cumva chiar singura. Nimeni nu şi-l aminteşte altfel decît cu ţigara în mînă. Nu ştiu dacă firma care produce marca Gitanes i-a plătit vreodată publicitate, dar zău că ar fi meritat. Pachetul albastru l-a însoţit mereu; fuma oriunde, în platouri de televiziune sau pe scenă, iar cînd i se spunea că nu rezistă o oră fără să fumeze, lua reproşul în zeflemea şi zicea că se lasă de fumat la fiecare cinci minute. E cunoscută întîmplarea de la 45 de ani, cînd a făcut primul infarct, şi le-a cerut medicilor de pe ambulanţă pătura lui de firmă, căci se voia un bolnav cu stil; în spital a organizat o conferinţă de presă înconjurat de trandafiri roşii şi a declarat că pentru a preîntîmpina un nou infarct a decis să fumeze şi să bea mai mult. Altă dată a remarcat că crizele lui cardiace sînt cea mai bună dovadă că are o inimă. Autoironie pentru cei care îl acuzau că e dur, rece şi fără suflet. Multă emoţie în piesa pe care a compus-o după ce a avut primul infarct, în care a pus, pentru un plus de dramatism, alături de cîteva versuri din Chanson d'automne de Verlaine, şi suspinele de plîns ale partenerei sale din acea perioadă, Jane Birkin.


Filmarea este din 1985, cînd deja Gainsbourg fusese aproape învins de Gainsbarre, alter-ego care i-a jalonat existenţa cu alcool şi excese. Era conştient de răul pe care şi-l provoca singur. Cînd am văzut concertul integral, care acoperă toate genurile pe care le-a abordat de la jazz la pop, rock şi funk, mi s-a părut că pe scenă este o păpuşă dezarticulată, o pasăre cu aripi frînte. Chip brăzdat de nesăbuinţa cu care şi-a bătut joc de el, mîini tremurînde. Însă chiar dacă vocea nu mai are amplitudinea de odinioară, transmite încă foarte multă pasiune. "Toate cîntecele mele sînt cîntece de dragoste, dar negative", a spus Serge Gainsbourg. Dragoste pentru muzică, dragoste pentru cele trei mari iubiri ale vieţii sale, toate cu iniţiala B: Bardot, Birkin şi Bambou.

Gainsbourg a făcut şi filme, fără să aibă prea mult succes. În 2010, Joann Sfar făcut un film despre el: Gainsbourg - vie héroïque. Bardot este interpretată (chiar bine) de Laetitia Casta, Birkin de Lucy Gordon, căreia îi este şi dedicată pelicula (căci actriţa s-a sinucis la scurt timp după încheierea filmărilor). Răzvan Vasilescu joacă rolul tatălui lui Serge, iar eroul principal este întruchipat de Éric Elmosnino, care îi seamănă foarte bine şi care a şi cîntat majoritatea pieselor de pe coloana sonoră. Filmul a primit trei premii César (cel mai bun debut, cea mai bună interpretare masculină, cel mai bun sunet). Pentru cine nu ştie prea multe despre Serge Gainsbourg, este o bună introducere în biografia artistului. Sînt acolo toate ezitările copilului timid, îndrăznelile tînărului şi derapajele adultului. Legăturile amoroase, cîntecele. Chiar şi dublura maliţioasă, sub masca fantezistă a unei creaturi cu degete lungi, ascuţite, urechi mari şi nas imens. O cheamă Gueule (Mutră). Cît despre cea mai frumoasă melodie de dragoste din lume Je t'aime... moi non plus, cîntată în duet cu Jane Birkin în 1969: cei care nu ştiu, pot afla din film că de fapt a fost scrisă cu doi ani mai devreme, pentru B.B. şi înregistrată pe ascuns (pentru că Bardot era căsătorită şi ar fi fost mărturia adulterului). O melodie-cult, un adevărat manifest al nonconformistului Gainsbourg care, abordînd erotismul, a avut curajul de a o face cît mai "credibilă", datorită gemetelor orgasmice. La auzul lor, Vaticanul a reacţionat, iar piesa a fost interzisă în mai multe ţări. Regizorul şi scenaristul Joann Sfar spune că îl iubeşte prea mult pe Gainsbourg ca să îi reconstituie fidel existenţa: "nu adevărurile lui m-au interesat, ci minciunile", citim la finalul filmului. Poate fi totuşi privit ca o rememorare plină de adevăruri. Printre ele: obsesia lui Gainsbourg pentru culoarea neagră în decorarea locuinţei (declara că negrul înseamnă rigoare), întîlnirile cu France Gall (pentru care a compus cîteva piese şi a cîştigat concursul Eurovision cu Poupée de cire, poupée de son) sau Juliette Gréco (pentru care a compus senzaţionala melodie La javanaise).


Lui Gainsbourg îi plăceau vorbele de duh, aforismele. Îşi considera propriile prostii "nişte decontracţii ale inteligenţei". În La javanaise, iubirea nu durează decît atîta cît ţine cîntecul. Cu toate astea, mulţi îl iubesc încă, iar cîntecele lui sînt preluate şi interpretate de mulţi artişti. Într-un interviu din 1989 la emisiunea Et si on se disait tout, a fost provocat să îşi compună propriul epitaf. Întrebat ce ar spune el însuşi la moartea lui, a răspuns: Je n'ai fait que passer (N-am făcut decât să trec).



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Anca Mureşan


Alte articole

 Turneul De la Paganini la Piazzolla - Costin Soare, chitară, Comunicat de presă
 Ora lui 2018, Octavian Neculai
 The exterminating angel / Îngerul exterminator - între armonic şi disonant, Roxana Pavnotescu
 Recviem pentru un star: Johnny Hallyday, un erou al erei non-digitale, Anca Mureşan
 Succesul artiştilor români la Roma şi Arezzo. Povestea Festivalului ICon Arts, la 20 de ediţii dedicate excelenţei în muzică şi arte contemporane, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer