Adriana Netrebko sau Anna Lecouvreur?

Într-o oarecare măsură, Anna Netrebko este pentru operă ceea ce Novak Djokovic este pentru tenis. Pe scurt, cea mai bună soprană la ora actuală, orice ar spune unii sau alții. Puriștii îi reproșează în special un stil interpretativ lipsit de eleganță, aspru pe alocuri, nepotrivit chiar în unele momente. Vigilenți și din ce în ce mai numeroși, amintindu-ne parcă de moravurile unei epoci nu foarte îndepărtate, gardienii noii ordini morale stau și ei la pândă, peste tot pe planetă, scrutându-i declarațiile, urmărind-o în permanență și scormonind prin arhive în speranța de a o reduce la tăcere. Timp de câteva săptămâni, în primăvara anului 2022, acești oameni au crezut că, în sfârșit, au câștigat. Numai că, după ce a catadicsit să condamne invazia rusă în Ucraina, nativa din Krasnodar a putut să-și reia din nou concertele în Europa. În mod vădit, Anna Netrebko deranjează. Mult și pe mulți, de altfel. Și asta cu atât mai mult cu cât ea continuă imperturbabilă să cânte pe marile scene ale lumii, obținând triumf după triumf în fața unor săli arhipline.


Ca și în cazul jucătorului sârb, pentru a-i relativiza succesele, nu puțini sunt cei care o compară pe Anna Netrebko cu legendarele dive de odinioară. Chiar dacă acestea din urmă sunt măcar cu o clasă peste, trebuie amintit totuși că rusoaica are în spate o carieră lungă și impresionantă, construită pas cu pas, cu curaj, asumându-și riscuri, învățând roluri noi, punându-se adesea în pericol cu riscul de a fi uneori huiduită de spectatori și criticată de muzicologi, expunându-se telle quelle pe rețelele de socializare și, mai ales, evoluând în mod constant la cel mai înalt nivel încă de la vârsta de 22 de ani, atunci când imensul dirijor Valery Gergiev a angajat-o la Mariinsky. În plus, cine ar putea cu adevărat să-i conteste coroana azi? Sincer vorbind, nu foarte multe soprane. Mariella Devia? Italianca s-a retras practic de pe scenă în urmă cu câțiva ani. Renée Flemming? Americanca dă acum mai ales recitaluri concertistice. Angela Gheorghiu? Românca ar fi putut cu siguranță dacă ar fi acceptat să iasă din zona sa de confort, lucru pe care nu a îndrăznit să îl facă niciodată. Sondra Radvanovsky? Fără îndoială, canadianca este la ora actuală poate cea mai importantă rivală, numai că îi lipsește un pic de carismă. Diana Damrau? O tehnică de calitate germană, dar cu o paletă de culori vocale mult mai limitată. Marina Rebeka? Letona are tot cei trebuie unei mari cântărețe, dar mai trebuie încă să urce puțin. Americanca Nadine Sierra? Compatrioata ei Lisette Oropesa? Sau norvegianca Lise Davidsen? Toate trei sunt excepționale, dar și (un pic) prea tinere pentru a pretinde încă să o detroneze.


Personal, este pentru a treia oară când am avut ocazia să o ascult pe Anna Netrebko pe scena Bastiliei, după Tatiana în Evgheni Oneghin în 2017 și Donna Leonora în Forța destinului în 2022. De fiecare dată, aceeași constatare: o voce spectaculoasă, incredibil de puternică și o capacitatea aproape nelimitată de a varia nuanțele pentru a ilustra cât mai bine emoțiile personajelor sale. Să o spunem de la bun început: rolul Adrianei Lecouvreur i se potrivește ca o mănușă. Adorată și în același timp invidiată, amantă a mareșalului de Saxe și a lui Voltaire (printre alții), Adrienne Lecouvreur a fost o mare actriță franceză de la începutul secolului al XVIII-lea, renumită pentru naturalețea jocului său scenic și a declamației sale. La premiera care a avut loc marți seara (16 ianuarie 2024), soprana rusă, supranumită La Splendida de către admiratorii săi, a părut în permanență pătrunsă de spiritul ilustrei tragediene, metamorfozându-se încet-încet într-un fel de avatar al Adrianei Lecouvreur pe măsură ce interpreta, rând pe rând, Io son l'umile ancella din actul I, monologul Fedrei din actul III și Poveri fiori din actul IV. În aceste condiții, destinul tragic al actriței franceze nu poate decât să emoționeze publicul, aceasta murind la o vârstă tânără, pare-se otrăvită cu parfumul unui buchet de violete oferit drept cadou de rivala sa, ducesa de Bouillon. Cum la acea vreme, artiștii erau excomunicați de Biserică, Adrianei Lecouvreur i s-a refuzat o înmormântare creștină. Drept urmare, trupul actriței a fost aruncat într-o groapă comună, pe un teren viran, nu departe de Champs de Mars, undeva pe locul actualei străzii rue de Bourgogne, situată în arondismentul 7 din Paris. Abia întors din exilul său de trei ani de la Londra și profund scandalizat de situație, Voltaire a compus în 1730 un poem post-mortem, intitulat La mort de Mlle Lecouvreur, în care scria:


Revenind la premiera operei lui Cilea, trebuie spus de la bun început că am asistat la un grandios spectacol de operă, în care am avut de toate: soliști foarte buni, o montare scenică de excepție și o orchestră în mare formă. Anna Netrebko a electrizat pur și simplu sala încă din primul act, toate aparițiile ei fiind salutate cu aplauze furtunoase și cu zeci de Brava!, care coborau în valuri de la balcoanele 1 și 2. Publicul s-a arătat la fel de entuziasmat și de Ecaterina Semenchuk, care a întruchipat-o cu brio pe Prințesa de Bouillon, rivala răzbunătoare a Adrianei Lecouvreur. Mezzosoprana rusă și-a exprimat în mod remarcabil dragostea ei pentru Maurice de Saxe în dificila arie Acerba voluttà, dolce tortura din actul 2. După ce în ultimii ani am văzut-o în rolurile Azucena, Dalila și Hérodiade, pot spune că Ecaterina Semenchuk face parte cu siguranță din acei cântăreți de operă cărora le vom duce dorul atunci când se vor retrage. Baritonul italian Ambrogio Maestri a fost un foarte bun Michonnet, atent față de Adriana Lecouvreur, înțelept și extrem de emoționant prin sinceritatea sa, în special în primul și în ultimul act. Căsătorit cu Anna Netrebko, Yusif Eyvazov a crescut frumos la umbra sopranei ruse. Cu numeroasele sale triluri și cu o obstinată înclinație de a ține notele un timp cât mai îndelungat cu putință, tenorul azer, care interpreta rolul lui Maurice de Saxe, a împărțit în mod clar publicul în două părți egale: unii ca mine, cărora le place acest mod de a cânta à l'ancienne, și alții, care nu ezită să apostrofeze zgomotos acest tip de tenor. Azerul a fost deci singurul care a recoltat la final un cor de fluierături amestecat cu foarte multe urale. În celelalte roluri, sârbul Sava Vemic a fost un elegant Prinț de Bouillon, italianul Leonordo Cortelazzi un excelent Abbé de Chazeuil, în timp ce simpaticele Ilanah Lobel-Thores (Mademoiselle Jouvenot) și Marine Chagnon (Mademoiselle Dangeville) au făcut o foarte bună impresie.


În fine, iată că de această dată, am fost mai mult decât răsfățat vizual. Montarea scenică extrem de rafinată a lui David McVicar a respectat întocmai libretul, cu decoruri (Charles Edwards) somptuoase ale Comediei Franceze, în timp ce cântăreții erau cu toții îmbrăcați în frumoase costume de epocă create de Brigitte Reiffenstuel. Personal, actul al treilea mi s-a părut a fi de o frumusețe năucitoare, cu această sală de bal a Hotelului de Bouillon transformată într-un mini-teatru unde se joacă mai întâi baletul Judecata lui Pâris, pentru ca, mai apoi, Adriana Lecouvreur să atace cu impetuozitate monologul infidelei Fedra, insultând-o astfel implicit pe prințesă. O sală arhiplină i-a ovaționat îndelung atât pe soliști, cât și echipa artistică împreună cu excelenta orchestră a operei condusă de italianul Jader Bignamini. Toți cei prezenți păreau conștienți că asistaseră la un mare moment de operă, în care două artiste extraordinare, Anna Netrebko și Adriana Lecouvreur, contribuiseră fiecare la perpetuarea legendei celeilalte.

(foto: Sébastien Mathé / OnP)


Adriana Lecouvreur de Francesco Cilea, Opéra National de Paris, Bastille (16.01.2024)