Proiectat pe o pânză imensă care, în mod excepțional, servește drept cortină pe scena Bastiliei, iată filmulețul video pe care spectatorii îl pot "admira" pe întreaga durată a pauzei!
Într-un interviu acordat presei franceze, regizorul spaniol Calixto Bieito afirma că în această producție a urmărit mai ales să se concentreze pe ceea ce se întâmplă în mintea personajelor principale, începând cu Simon Boccanegra. Numai că montarea sa scenică este extrem de dezamăgitoare, ca să nu spunem complet ratată. Jocul actoricesc este aici pur și simplu inexistent, cântăreții mulțumindu-se să vină în fața scenei pentru a-și cânta ariile într-o manieră extrem de statică. Pe post de decor (unic, cum altfel?), imaginația Susannei Gschwender se reduce la carcasa unui fel de submarin nuclear rus, eșuată în mijlocul scenei, care se învârte scârțâind în gol, spre nedumerirea publicului care nu înțelege de unde vin aceste zgomote care se suprapun muzicii lui Verdi. Această alegere regizorală este de altfel dezastruoasă și pentru calitatea proiecției vocilor artiștilor, care se pierd în imensitatea sălii, mai ales atunci când aceștia se află în planul secund. Contemporane, costumele lui Ingo Krügler sunt unele oarecare, ca să nu spunem urâte. Imaginile unora dintre cântăreți sunt proiectate în permanență pe fundal, fără ca acest lucru să confere vreo plusvaloare spectacolului. De la început și până la sfârșit, totul se petrece într-o obscuritate aproape totală, cele câteva tuburi de neon albe contribuind și mai mult la crearea unei atmosfere apăsătoare, apocaliptică, în total dezacord cu libretul uneori. Deși acțiunea se petrece la Genova, marea este complet absentă din această producție, un veritabil naufragiu scenic.
Pe Calixto Bieito l-am cunoscut mult mai inspirat în trecut. Chiar dacă trash, Carmen s-a exportat destul de bine în mai toată Europa, poate și pentru că producția conținea câteva idei extrem de originale, care însă lipsesc cu desăvârșire aici. Mai mult, în urmă cu două săptămâni, pe aceeași scenă, l-am văzut pe regizorul spaniol triumfând în The Exterminating Angel, o operă compusă în 2016 de compozitorul britanic Thomas Adès, grație unei montări fidele libretului. În aceste condiții, nu ne mai rămâne decât să sperăm că, la toamnă, Aurul Rinului îi va oferi ocazia lui Bieito să strălucească din nou!
Povestea lui Simon Boccanegra se întinde pe o perioadă lungă, de aproape un sfert de secol. Ea este la fel complicată precum cea din Forța destinului și oarecum asemănătoare cu cea din Trubadurul, în sensul în care, de data aceasta, avem de-a face cu o fată (și nu cu un băiat!) crescută sub o identitate falsă. Deși este o misiune imposibilă, să începem totuși cu un scurt rezumat al acestei opere, la care Verdi ținea foarte mult!
În 1339, orfevrul Paolo împreună cu locuitorii din Genova oferă postul de Doge corsarului Simon Boccanegra, un om simplu, din popor. Acesta acceptă în speranța că în acest fel va putea să se căsătorească cu iubita sa Maria, o tânără patriciană care îi născuse o fetiță, al cărei nume este... Maria (simplu, nu-i așa?). Sechestrată de către tatăl său, nobilul Fiesco, Maria (mama, nu fiica!) moare brusc de supărare. Fetița nu este de găsit nicăieri, iar Fiesco refuză să-l ierte pe Simon Boccanegra până când acesta nu va reuși să o regăsească pe micuța Maria. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, Paolo, ajuns omul de încredere al dogelui, îi cere mâna Ameliei, o tânără adoptată și crescută de Fiesco, devenit între timp... Andrea Grimaldi (să mai continui?). Ei bine, în cazul în care aveați vreun dubiu, în timpul unui duet celebru, dogele realizează că această Amelia Grimaldi este, de fapt, fiica lui, pe care o căuta de atâta amar de vreme. Dogele decide să-i refuze mâna Ameliei lui Paolo, fata fiind îndrăgostită de Gabriele Adorno, un tânăr nobil genovez care complotează împotriva bătrânului Simon. Furios, Paolo se răzbună, otrăvindu-l pe Boccanegra. Până la urmă, atât Fiesco cât și Gabriele află adevărul. Gabriele trece imediat și necondiționat de partea Dogelui. La final, acesta obține și iertarea lui Fiesco. Dar otrava își face în cele din urmă efectul. Simon Boccanegra moare, nu înainte de a-l numi pe Gabriele drept noul Doge al Republicii maritime Genova.
Dacă din punct de vedere scenic spectacolul este pur și simplu sinistru, din punct de vedere muzical lucrurile stau exact invers: vocile sunt absolut încântătoare! Ca și în 2018, rolul principal este interpretat de imensul bariton Ludovic Tézier. Cuprins de remușcări, paternal, autoritar, resemnat, pacifist, protector, acestea sunt doar câteva din multiplele fațete ale acestui personaj shakespearian complex care este Simon Boccanegra, pe care francezul reușește din plin să le evidențieze pe durata întregii seri! Relația tată-fiică este un leitmotiv puternic în operele lui Verdi, care se explică și prin faptul că el și-a pierdut cei doi copii la vârsta de 26 de ani. Spre deosebire de Rigoletto sau Miller, Simon Boccanegra nu-și sufocă fiica cu dragostea sa, ba dimpotrivă. Emoționantul său duet cu Amelia din primul act nu se încheie cu un Mia figlia, ca în Rigoletto, ci cu un simplu Figlia!, pe care Tézier îl rostește apăsat mai degrabă decât îl cântă. La fel de exemplară este și confruntarea cu arogantul patrician Fiesco, interpretat de basul finlandez Mika Kares, a cărui voce de bronz produce un puternic efect nu numai asupra lui Simon Boccanegra. Finalul, poate singurul lucru reușit în această montare, este magistral, cu acest doge bătrân care moare în picioare, susținut de Fiesco, inamicul său de-o viață. Apoi, Tézier traversează mulțimea și urcă, încet dar maiestuos, treptele care îl conduc pe puntea vaporului ce tronează în mijlocul scenei!
Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru Nicole Car, mai ales de când soprana a salvat în ultima clipă un Cosi fan tutte la Teatrul Champs-Elysées acum câțiva ani, înlocuind-o la pauză pe colega sa, Vannina Santoni, aflată într-o dificultate vocală pasageră. Zveltă, tânără, cu un look de adolescentă, australianca este o Amelia extrem de credibilă. Melancolică în Come in quest'ora bruna, aria mea preferată, delicată în celebrul duet al regăsirii cu Boccanegra, Nicole Car devine extrem de lirică în Plebe! Patrizi! Popolo, veritabilă rugăciune pentru pace, care rezonează cu atât mai puternic în aceste zile în care din ce în ce mai mulți sunt cei care se pregătesc de război peste tot în lume. Deși foarte tânără, Amelia nu are nici naivitatea Gildei și nici spiritul de sacrificiu al Luisei Miller. Intuițiile ei feminine se dovedesc sistematic excelente. Astfel, Amelia este cea care îl împiedică pe Gabriele să îl asasineze în somn pe Doge și tot ea îl demască pe maleficul Paolo, interpretat aici de elegantul bariton canadian Etienne Dupuis, nimeni altul decât soțul ei în viața de zi cu zi. În rolul lui Gabriele Adorno, tenorul american Charles Castronovo este plin de elan în duetul cu Amelia. Un foarte lejer voal se așterne totuși peste vocea sa în aria Sento avvampar nell'anima, dar chiar și așa, aplauzele publicului sunt mai mult decât meritate.
Nu putem încheia fără a saluta, încă o dată, prestația excepțională a Corului Operei din Paris și sunetul somptuos al orchestrei condusă cu măiestrie de simpaticul dirijor german Thomas Hengelbrock.
(foto: Vincent Pontet / ONP)
Simon Boccanegra de Giuseppe Verdi, Opéra Bastille, Paris (19 martie 2024).
Conducerea muzicala: Thomas Hengelbrock / Regia: Calixto Bieito
Decoruri: Susanne Gschwender / Costume: Ingo Krügler
Lumini: Michael Bauer / Vidéo: Sarah Derendinge
Dirijorul corului: Alessandro Di Stefano
Distribuție: Simon Boccanegra: Ludovic Tézier / Maria Boccanegra (Amelia Grimaldi): Nicole Car / Jacopo Fiesco: Mika Kares / Gabriele Adorno: Charles Castronovo / Paolo Albiani: Étienne Dupuis / Pietro: Alejandro Baliñas Vieites / Un capitan: Paolo Bondi / Bona Ameliei: Marianne Chandelier
Orchestra și Corul Operei Naționale din Paris