Există oare vreo explicație pentru toate acestea? Răspunsul este: nu una, ci chiar două! În primul rând, muzica din Norma este un exemplu de perfecțiune atinsă fără ca Bellini să apeleze la fioriturile sau la artificiile atât de des întâlnite la alți compozitori, începând cu Verdi sau Donizetti. Timpul pare adesea suspendat, duetele și trio-urile se succed și se completează reciproc într-o armonie divină, iar finalul este deopotrivă neașteptat și extrem de emoționant. În al doilea rând, avem de-a face aici cu un personaj central complex, torturat de îndoieli. Norma pare o femeie puternică numai la prima vedere, ea fiind, în realitate, extrem de fragilă, sfâșiată între trei tipuri de iubiri: divină, carnală și maternă. Deși evoluează în permanență pe un fir, ea nu cade în nici un moment în capcana geloziei, a deznădăjduirii sau a răzbunării, ieșind în cele din urmă biruitoare din toate aceste încercări. Din nefericire pentru ea, fostul ei iubit, Pollione, realizează acest lucru abia în scena finală ("Ah! troppo tardi / t'ho conosciuta/ Sublime donna! / Io t'ho perduta"), atunci când Norma își mărturisește public vina.
Nu prea există multă acțiune în capodopera lui Bellini, care se desfășoară pe parcursul unei singure zile în Galia, aflată sub dominația romană. Norma este marea preoteasă a templului druizilor. Poporul galic, condus de tatăl Normei, Oroveso, așteaptă doar un semn de la ea pentru a se ridica împotriva romanilor lui Pollione. Însă ceea ce nimeni nu știe și nici măcar nu bănuiește este că Norma și-a încălcat jurământul de castitate, din relația ei cu proconsulul roman rezultând doi copii. Pollione este acum atât de îndrăgostit de tânăra vestală Adalgisa încât nu ezită să o urmărească pe aceasta până în templu, pentru a o convinge să îl urmeze la Roma. Arestat de druizi, Pollione este condamnat la moarte. Cum Norma își mărturisește public vinovăția, ea decide să i se alăture pe rug.
Din cauza numeroaselor dificultăți ale rolului principal, Norma este genul de operă care nu se joacă foarte des. Tocmai de aceea trebuie salutat așa cum se cuvine curajul Operei din Massy de a oferi această producție a companiei OPERA 2001 pe durata a patru seri consecutive, cu două distribuții diferite. Programată duminică după-amiază, ultima din aceste patru reprezentații nu m-a convins însă decât pe jumătate.
Fără a fi în nici un caz slab sau mediocru, trebuie spus că spectacolul suferă în primul rând de o montare banală, dezamăgitoare și plină de incongruențe. Tenorul venezuelean Aquiles Machado, devenit regizor cu această ocazie, nu a fost prea inspirat, soliștii limitându-se să vină în fața scenei pentru a-și interpreta ariile. Concepute de italianul Alfredo Troisi, decorurile sunt minimaliste, reducându-se la patru clădiri de birouri din sticlă înclinate precum turnul din Pisa, la o mică scară mascată de ceea ce s-ar putea defini drept o secțiune când transversală, când longitudinală, a unui balon de rugby pe care cineva a pictat solul unei planete nelocuite. Aceste decoruri modeste contrastează din plin cu frumusețea rochiilor Normei, Adalgisei și Clotildei, cu tunicile militare romane ale lui Pollione și Flavio și cu cojocul ciobănesc al lui Oroveso, toate create de... același Alfredo Troisi. Pe un ecran uriaș plasat în spatele scenei, sunt proiectate o serie de imagini, care nu au adesea nici o legătură cu acțiunea. Cu uimire, spectatorul descoperă astfel o galaxie, un copac, un balon de săpun, o eclipsă, planeta Terra văzută din spațiu, niște mangrove, ramurile unei sălcii plângătoare deasupra unui lac, o macara, turla unei biserici, o mare agitată și, în cele din urmă, un menhir. Ca urmare, unele scene devin chiar amuzante, cum ar fi cea în care Norma interpretează celebra ei rugăciune către lună în timp ce publicul poate admira în liniște imaginea unei explozii solare. De altfel, în timpul acestei ceremonii, Norma nu mai taie vâscul sacru, așa cum eram obișnuiți, preferând mai degrabă să ofere spre sacrificiu o tânără neprihănită, care nu pare nici speriată de soarta ce i-a fost rezervată, nici că ar suferi în vreun fel, de vreme ce adoarme liniștită, ca și cum ar fi sub efectul unei anestezii. În aceeași ordine de idei, în actul al doilea, atunci când Norma este pe punctul de a comite un infanticid, cei doi copii ai ei sunt pur și simplu de negăsit, preoteasa gesticulând cu pumnalul deasupra a două perne!
Sud-coreeanca Yeonjoo Park are exact vârsta personajului. Cu o tehnică lirică de un înalt nivel, soprana reușește să treacă lejer peste toate dificultățile vocale ale rolului principal. Niciodată lipsită de suflu, înșirând contre-ut după contre-ut în cavatina sa, alternând cu ușurință registrul grav cu cel acut, stăpânind perfect vocalizele, Yeonjoo Park ar obține, cu siguranță, o notă tehnică excelentă dacă am fi la un concurs de patinaj. Numai că, în ceea ce privește impresia artistică, prestația ei este mai puțin convingătoare, trăirile sufletești ale personajului principal fiind insuficient redate, exceptând poate scena finală, atunci când, înainte de a urca pe rug alături de Pollione, Norma își imploră tatăl să aibă grijă de copiii săi. Acesta este probabil singurul moment în care soprana ne transmite cu adevărat ceva emoție, subliniind magnific durerea unei mame care, știind ca va muri în curând, realizează că este de datoria ei să își salveze copiii, care nu sunt în niciun caz vinovați de greșelile părinților lor. Cealaltă câștigătoare a serii a fost Olympia Hetherington în rolul Adalgisei. În mantia sa de catifea, de un roșu aprins, mezzosoprana britanică are o voce cu multiple inflexiuni grave, care contrastează într-un mod foarte interesant cu frumusețea ei gingașă. Jocul ei scenic este mult mai credibil decât cel al Normei, însă linia ei de cânt nu este chiar atât de fluidă pe cât ne-am fi dorit, impactând in fine și pe cea a partenerei sale în duetul "Oh! rimembranza!". Ucraineanul Viacheslav Strelkov este un Oroveso impunător, stârnind respectul poporului său. Dezamăgit de fiica sa, acest colos războinic se dovedește a fi în cele din urmă foarte sensibil, cedând ultimei rugăminți a Normei într-o scenă finală extrem de reușită. Mai rămâne de analizat cazul lui Pollione, interpretat de tenorul Haruo Kawakami, a cărui voce nazală, care vibrează neîncetat, nu m-a convins mai deloc. Aflat aproape sistematic cu câteva sutimi de secundă înaintea orchestrei, japonezul nu strălucește nici în jocul actoricesc, părând chiar brutal în duetul cu Adalgisa («Va, crudele...»), prea static în trio-ul din actul I («Ah! di qual sei tu vittima») și cam apatic în confruntarea finală cu Norma («In mia man alfin tu sei»). Corul Liric Sicilian a prins viață abia pe la mijlocul celui de-al doilea act, atunci când Norma se hotărăște în sfârșit să declare război romanilor («Guerra, guerra!...»). În rolurile secundare, dinamicul Flavio al lui Alberto Munafo a câștigat clar în fața unei Clotilde interpretată mult prea timid de către Maria Cristina Imbrogno. Deși publicul i-a aplaudat călduros pe artiști, în frunte cu dirijorul Constantin Rouits, trebuie remarcat faptul că modul elegant și amplu al acestuia de a conduce orchestra Operei din Massy nu a fost suficient pentru a masca mai multe neconcordanțe, atât cu artiștii cât și cu muzicienii din fosă, în special pe durata primului act.
(foto: Jean Vermeulen / OM)
Norma de Vincenzo Bellini, Opéra de Massy (26.04.2024)
Conducerea muzicală: Constantin Rouits / Regia: Aquiles Machado
Decoruri: Alfredo Troisi / Costume: Alfredo Troisi
Dirijorul corului: Francesco Costa
Distribuție: Norma: Yeonjoo Park / Pollione: Haruo Kawakami / Adalgisa: Olympia Hetherington / Oroveso: Viacheslav Strelkov / Clotilda: Mariei Cristina Imbrogno / Flavio: Alberto Munafo
Orchestra Operei din Massy / Corul Coro Lirico Siciliano.