Rolul principal are la bază personajul istoric Beatrice Lascaris di Tenda (1372-1418), văduva celebrului condottiere Facino Cane, care a cunoscut o impresionantă ascensiune socială acumulând, prin intrigi si cruzime, o fabuloasă avere înainte de a-și pierde viața în circumstanțe neclare. Așadar, la moartea primului ei soț, Beatrice, contesă di Tenda, este o femeie extrem de bogată, în vârstă de vreo patruzeci de ani. Ea decide atunci să se recăsătorească cu mult mai tânărul Filippo di Visconti, duce de Milano, fără însă a bănui că acesta era interesat doar de recuperarea fiefurilor, comorilor și soldaților lui Facino. Acțiunea operei are loc în Castelul Binasco, lângă Milano, în 1418, la câțiva ani numai de la căsătoria lor. Între timp, iubită si respectată de supușii săi, Beatrice a fost demult neglijată de Filippo, îndrăgostit de frumoasa Agnese del Maino, noua sa amantă. Numai că, această Agnese este, la rându-i, înnebunită după Orombello, un trubadur venit din Ventimiglia. Când află că Orombello este îndrăgostit în secret de Beatrice, Agnese decide să se răzbune, acuzând-o pe nedrept pe Beatrice de adulter. Din acest moment, o mașinărie infernală se pune în mișcare: Orombello și Beatrice sunt amândoi întemnițați, apoi torturați și în cele din urmă condamnați la moarte de venalul Filippo.
Chiar dacă compozitorul italian nu atinge aici perfecțiunea din Norma sau Puritanii, am fost încântat să descopăr această operă, foarte rar jucată și, prin urmare, aproape necunoscută publicului larg. Pe 16 martie 1833, la Fenice, premiera Beatricei di Tenda a fost un eșec dureros pentru Bellini. Doar trei reprezentații au avut loc în aceea lună. Dată definitiv uitării, lucrarea acestuia e readusă la viață de către imensa soprană australiană Joan Sutherland pe scena operei Scala di Milano, în 1961, altfel spus la mai bine de un secol de la creația sa. De la bun început, trebuie spus că Bellini rămâne totuși Bellini, sinonim cu simplicitatea orchestrală și o capacitate ieșită din comun de a scrie arii de o muzicalitate perfectă, așa cum numai Verdi și Donizetti au mai reușit să o facă. Ici și colo, expresia geniului său apare în toată splendoarea sa, cum ar fi în magnificul trio Angiol di pace, all'anima din actul doi, care mi s-a părut la fel de frumos precum celebrul Soave sia il vento din Cosi fan tutte de Mozart. În primul act, cavatina lui Beatrice, Ma la sola, ohimé, son'io, începe cu acorduri muzicale ce amintesc de Casta diva din Norma, în timp ce corul La vedeste? prefigurează corul curtenilor pe care Verdi îl va scrie câțiva ani mai târziu pentru Rigoletto. În fine, cabaletta finală a eroinei, Deh! Se un'urna è a me concessa, în care aceasta își iartă toți dușmanii, făcându-i pe unii soldați din plutonul de execuție să își lase arma jos, este un veritabil moment de grație.
În ceea ce privește cântăreții, să începem mai întâi cu personajele secundare! Greu de spus ceva despre Taesung Lee, care are doar o singură replică în rolul lui Rizzardo del Maino. În schimb, Amitai Pati (Anichino) impresionează pozitiv de fiecare dată când i se ivește ocazia. Cele câteva discrepanțe imperceptibile între Corurile și Orchestra Operei din Paris condusă de dirijorul britanic Mark Wigglesworth observate la începutul primului act dispar complet în următorul, în care cântăreții imploră clemența lui Filippo de undeva de la ultimul balcon al sălii, în urma unui simulacru de proces în care acesta este deopotrivă acuzator și judecător. Mezzosoprana germană Theresa Kronthaler este o Agnese de bună factură, un pic prea ștearsă, mai ales la începutul actului întâi. Scenic, baritonul american Quinn Kelsey este perfect in Filippo. Vocal, el are de unde alege, deoarece Bellini a rezervat numai arii melodioase acestui personaj detestabil, care demarează cu un superb Tu signor! lasciar si presto, cântat alături de un cor masculin de curteni care îi sugerează să nu se mai lase impresionat de Beatrice și să profite din plin de tinerețea și puterea lui. Soprana americană Tamara Wilson este un fenomen. Ea poate cânta orice, de la Bellini la Puccini trecând prin Wagner. Numai la Paris, din noiembrie încoace, a întruchipat succesiv Turandot, Adriana Lecouvreur și Béatrice di Tenda! Triumful ei din seara premierei este mai mult decât meritat ținând cont de perfecțiunea interpretării sale. Numai că această perfecțiune pare uneori să lucreze împotriva ei. În rolul lui Orombello, Pene Pati poate că nu este la fel de impecabil pe întreaga durată a serii, dar tenorul samoan are cam tot ce îi lipsește, în opinia mea, americancei, și anume puțină lejeritate, emoție, căldură și ceva raze de soare italian în voce. Mai ales în ultimul act, care are o încărcătură dramatică vădit superioară celei din actul al doilea din Tosca, Pene Pati este cel care ne sfâșie inimile în scena procesului, cântând în mod sublim întins pe jos și, mai apoi, din culise.
În stilul său caracteristic, americanul Peter Sellars se străduiește din răsputeri să ne convingă de actualitatea mesajului pe care ni-l transmite lucrarea lui Bellini. În opinia sa, Beatrice di Tenda este o operă care ne permite să înțelegem mai bine mecanismele unui regim dictatorial și ușurința cu care, uneori chiar prin neglijență, o societate sănătoasă se poate transforma într-una autoritară. Ori, odată instalată, o dictatură se poate menține pe termen lung prin complicități diverse. În acest context, Beatrice nu este doar un personaj feminin, ci și o femeie puternică, o feministă chiar, pe care un astfel de regim nu o poate în nici un caz tolera. Pentru ca totul să fie mai credibil, scenograful american George Tsypin plasează acțiunea într-un palat din sticlă și oțel, teribil de rece, fără uși, fără ferestre astfel încât totul să poată fi ascultat și controlat în permanență. Din când în când, siluete amenințătoare se zăresc în spatele zidurilor de sticlă mată. O armată de soldați, fiecare cu Kalașnikovul său, îl apără pe Filippo, care se comportă deja ca un veritabil dictator. Verdele este omniprezent, dar este un verde care nu este nici natural, nici liniștitor, ci mai degrabă agresiv și obositor pentru ochiul spectatorului. Iar atunci când roșul înlocuiește verdele pentru o scurtă perioadă, la începutul celui de-al doilea act, anunțând astfel finalul tragic, efectul este chiar mai devastator! Grădina castelului conține un ansamblu de figuri geometrice (conuri, paralelipipede, sfere etc.) și un labirint, care parcă sugerează că odată intrat în această lume este aproape imposibil să mai ieși viu. Costumele franțuzoaicei Camille Assaf, în nuanțe predominant sumbre, cu excepția rochiei lui Beatrice, întăresc impresia de univers cenușiu, mohorât, închis și compact, care contrastează din plin cu frumusețea muzicii belliniene. În fine, jocul scenic al cântăreților este sărăcăcios, static, chiar caricatural uneori.
Deloc surprinzător, la finalul reprezentației, spectatorii prezenți i-au aplaudat și aclamat la unison pe artiști. Însă, Peter Sellars și echipa sa nu au catadicsit să vină pe scenă pentru a saluta publicul, așa cum se obișnuiește. Pentru o seară de premieră, pe scena unuia din cele mai importante teatre de operă din lume, mi se pare o greșeală impardonabilă. Dacă nu cumva, o manifestare voluntară de dispreț, atât de caracteristică dătătorilor de lecții.
Béatrice di Tenda de Vincenzo Bellini, Opéra National de Paris, Bastille (09.02.2024)
(foto: Frank Ferville / ONP)