Personal, nu ştiu de un alt documentar care să fi reuşit să surprindă atât de bine intimitatea unei familii jihadiste din Siria sau de aiurea. Reuşita lui Talal Derki este cu atât mai valoroasă cu cât evită judecăţile, întrebările inutile şi volutele artistice. Este un film care arată o realitate dură, o lume a bărbaţilor dispuşi ca în numele credinţei să îşi sacrifice proprii fii. De altfel, cu ocazia sacrificării unei capre la care iau parte atât adulţii cât şi copii, Abu Osama tatăl a cărui familie constituie nucleul întregului documentar vorbeşte despre mila arătată de Dumnezeu lui Avraam care a acceptat sacrificarea unui berbec în locul lui Isaac, fiul mult iubit. Din păcate, Dumnezeu cel atât de des invocat nu va fi la fel de mărinimos când va veni vorba despre unul dintre fii protagonistului nostru.
După cum spuneam, filmul este centrat pe viaţa familiei lui Abu Osama, membru al Al-Nusra, mişcare jihadistă siriană care se trage din Al-Qaida. Admiraţia lui Osama pentru conducătorii Al-Qaida este atât de mare încât îşi numeşte primii născuţi Osama şi Ayman după Bin Laden şi Al-Zawahiri. Din film lipsesc aproape în totalitate femeile. Influenţa lor asupra copiilor rămâne neclară. Femeile îşi fac simţită prezenţa prin plâns atunci când Osama îşi pierde un picior ca urmare a exploziei unei bombe sau sub forma copilelor care merg la şcoala şi sunt ţinta atacurilor băieţilor sau în discuţiile jihadiştilor care caută soţi pentru surori jihadiste occidentale. În rest, este o lume dominată de bărbaţi şi de băieţi care văd în tatăl lor un adevărat erou. Cei opt fii îşi idolatrizează tatăl, nu îi pun la îndoială deciziile, credinţa sau bătăile pe care li le administrează. Oricât ar părea de ciudat şi greu de crezut, Osama îşi iubeşte fiii. Filmul nu ezită să ne arate momente de afecţiune reală din partea acestuia, îmbrăţişări, încurajări şi lecţii de viaţă. Simţi, însă, că pe undeva ceva s-a distorsionat pe drum, că iubirea aceasta este adevărată, dar cu consecinţe crunte atunci când vine în contact cu credinţele religioase şi extrem de radicale ale tatălui.
Copiii aceştia trăiesc într-o lume distrusă de război, într-o sărăcie care mi-a adus aminte, din păcate, de sărăcia cruntă din unele sate româneşti. Sensul şi direcţia vieţii lor le sunt date de bărbaţii implicaţi într-un conflict sângeros care îi învaţă de mici cu violenţa şi moartea. Tatăl are o atitudine de macho prin care încearcă să îşi impresioneze fiii, să îi facă să se transforme în războinicii pe care şi-i doreşte pentru instaurarea califatului la care visează. Vârsta nu are relevanţă când vine vorba de începerea "antrenamentului". Atunci când unul dintre fiii mici primeşte de la fratele său o pasăre sălbatică este învăţat să o decapiteze aşa cum tatăl său a decapitat necredincioşi. Copilul acela avea la momentul respectiv nu mai mult de patru ani. Dorinţa de a obţine aprobarea şi aprecierea tatălui vin înaintea oricăror altor considerente emoţionale. Tatăl, de altfel, îi învaţă după acest moment că o pasăre sălbatică nu trebuie închisă într-o cuşcă pentru că acesta ar fi un act de cruzime. Sunt atât de multe contradicţii între acţiunile şi vorbele tatălui acestei familii încât ţi se face pielea de găină. Pentru copiii lui, distincţia dintre joacă şi război este foarte greu de stabilit. Uneori joaca este inocentă aşa cum este atunci când li se umple un bazin cu apă şi se bălăcesc ca orice alţi copii de pe planeta, alteori joaca înseamnă improvizarea unei mine din ingrediente avute la îndemână şi încercarea de a o face să explodeze călcând-o şi aruncând-o de colo colo.
Singurul moment în care ca privitor speri că există încă speranţă este momentul de după pierderea piciorului când durerea şi suferinţa par să îl fi pus pe gânduri pe Abu Osama. Este, însă, o falsă speranţă. Tatăl îşi trimite fiul în taberele de antrenament ale jihadiştilor. Tânărul Osama, fiul favorit de doar 10 ani devine unul dintre cei mai buni elevi în timp ce fratele său, Ayman, este trimis înapoi acasă şi preferă să se concentreze pe şcoală. Relaţia dintre cei doi fraţi este surprinsă magistral. Fratele mai mare caută să îşi imite tatăl şi să îşi impresioneze fratele mai mic prin cunoştinţele sale, rămăşiţe stinghere a ceea ce a învăţat cândva la şcoală. Ca privitor, eşti conştient că acest copil are toate şansele să se transforme într-o zi într-un periculos războinic jihadist, dar tot simţi că ţi se rupe inima văzându-l pentru că, până la urmă nu este decât un copil născut într-o lume urâtă care şi-a pierdut busola şi empatia.
Curajul lui Talal Derki este de necontestat. Of Fathers and Sons este unul dintre cele mai dure filme de acest fel văzute vreodată. Spun acest lucru pentru că, din păcate, ne-am obişnuit deja cu violenţa acţiunilor jihadiste. Ceea ce nu este obişnuit în acest film este tandreţea şi iubirea pe care un om care nu se sfieşte să împuşte în faţa camerei un adversar le arată copiilor săi. Sunt două feţe ale aceleiaşi monede care surprind modul în care circumstanţele, ignoranţa şi alegerea unor modele îndoielnice pot trasa destine. Este un film care merită văzut şi care cu siguranţă vă va ridica o mulţime de întrebări incomode.