martie 2019
Donbass
Varlam Shalamov scrie în una din povestirile sale: "O zicere banală spune că istoria se repetă pe sine întâi ca o tragedie, iar apoi ca o farsă. Nu-i adevărat. Există şi o a treia reflexie a aceloraşi evenimente, a aceleiaşi poveşti - o reflexie distorsionată într-o oglindă curbă a lumii subterane. Intriga e în acelaşi timp imposibilă şi realistă, există cu adevărat, trăieşte în paralel cu noi."

În regiunea Donbas din estul Ucrainei, o astfel de istorie paralelă se întâmplă în timp real (sau ireal?), un război hibrid - care pare in acelaşi timp unic dar şi repetabil. În Donbas, războiului i se spune pace, propaganda trece drept adevăr şi ura e declarată ca fiind dragoste.

O astfel de realitate improbabilă e subiectului ultimului film al regizorului Sergei Losnitsa: o călătorie prin Donbas care se desfăşoară ca un lanţ de aventuri stranii, unde dramaticul e grotesc, iar viaţa şi moartea se întrepătrund şi, pe alocuri, chiar se suprapun.

Cuvintele lui Shalamov descriu cu o precizie premonitorie realitatea din această parte a ceea ce se numea pe vremuri Uniunea Sovietică, o lume pierdută în "post-adevăr", promisiuni încălcate şi identităţi false.

Donbasul e în derivă sub ocupaţia diverselor bande de tâlhari de cea mai joasă speţă, majoritatea pozând în, cum altfel, patrioţi. Populaţia civilă e prinsă la mijloc între armata ucraineană, sprijinită de miliţii de voluntari, şi bandele separatiste, sprijinite de trupe ruseşti. Groază şi ură, înşelăciune şi violenţă - societatea e practic distrusă.


Filmul e compus din 13 "scene", poveşti care par că s-au întâmplat în anii 2014-15 în teritoriile ocupate de separatişti. Filmul lui Loznitsa e, fără îndoială, o operă de ficţiune, deşi e bazat pe evenimente, poveşti şi anecdote strânse de regizorul ucrainean stabilit în Germania. Un personaj din fiecare poveste merge mai departe în următoarea poveste, purtând o imaginară ştafetă narativă, în timp ce privitorul trece printr-un montagne russe (pardon de expresie) de comedie absurdă şi tragedie profundă.

În încheiere, o amintire din copilăria lui Loznitsa: jocul "scaunelor muzicale" pe care-l juca la grădiniţă. Muzica venea de la un pian aşezat în mijlocul clasei la care educatoarea cânta fie melodii pentru copii, fie cântece patriotice... Loznitsa ura acel joc, nu atât pentru componenta sa de "supravieţuire a celui mai puternic", ci pentru că se simţea la mâna educatoarei, care decidea când să se oprească din cântat. Cu gândul la film, Loznitsa şi-a adus aminte de acel joc din copilărie şi a avut o revelaţie. Cu vorbele lui...
"Imagine a kindergarten in the city of Donetsk. Children are playing an innocent game of musical chairs. Then the shelling begins. Very quickly, in a slight panic, the children and their teachers run down to the cellar. The classroom is empty. Little cabinets with indoor plants on them, chairs all over the room, sounds of explosions... Suddenly one of the cabinets opens. A five-year-old boy comes out of the cabinet. He picks up one of the chairs, which was accidentally knocked over by running children, places it in the middle of the room and sits down on it.
We hear the distant sounds of explosions..."


Regia: Sergei Loznitsa

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus