Terry Gilliam a început să gîndească ecranizarea romanului scris de Miguel de Cervantes în 1989 şi au existat opt încercări de a face filmul. Dificultăţile întîmpinate în realizare, ghinionul teribil care a marcat turnarea filmulului în anul 2000 (cînd a existat un buget european şi au pornit filmările), pasiunea autorului faţă de această ecranizare sînt vizibile în documentarul Lost in La Mancha. Documentarul, realizat de Keith Fulton şi Louis Pepe, este rezultatul unui angajament pe care Gilliam l-a luat faţă de propria carieră, acela de a avea o echipă de filmare care să documenteze cele ce se petrec pe platourile unde lucrează, pentru a avea atestări în relaţie cu proiectele pe care nu le va putea sfîrşi. Asta după ce, la începutul anilor '90, pe lîngă povestea lui don Quijote, Gilliam a mai avut un proiect rămas neîncheiat, The Deffective Detective, care îl avea pe Nicolas Cage în rolul principal. Fulton şi Pepe au realizat un documentar şi despre 12 Monkeys (The Hamster Factor and Other Tales of Twelve Monkeys), iar acum au în postproducţie un film care va încheia saga din jurul lui The Man Who Killed Don Quixote, numit He Dreamed of Giants.
Replica autoironică din startul peliculei (unde e anunţat că, în fine, vom vedea filmul!), alunecările realitate-ficţiune în interiorul ficţiunii de pe ecran (unde personajul principal este un regizor, urmărit în contextul realizării unei pelicule despre aventurile lui don Quijote), trimiterile către interesul acordat de Gilliam efectelor speciale analogice şi filmării pe peliculă (la care a fost nevoit să renunţe acum în favoarea digitalului), ideea de înscenare-asumată-ca-viaţă [rolul (de cinema) se confundă cu viaţa, în film, într-un joc autoreferenţial], totul într-o ramă în care identificăm în raport cu producţia ficţionalizată dificultăţile de relaţionare cu producătorii întîmpinate de Gilliam însuşi, aceste aspecte oferă o cheie de interpretare a lui The Man Who Killed Don Quixote ca un fel de autobiografie-testament-de-autor.
Pentru un proiect moşit pînă la exasperare, aproape că ai impresia că nici autorul său nu îl mai ia în serios, de unde faptul că îşi asumă o construcţie în care situaţiile înfăţişate sînt plasate pe o linie care se poate frînge uşor sub propria greutate. Am în minte raportarea personajelor la realitatea pe care o trăiesc, una în care controlul (par)e pierdut, într-o construcţie care (cu)prinde comicul, aproape de burlesc uneori (în portretizarea magnatului rus, de exemplu), şi dramaticul (identificarea persoanei care îl întrupează pe don Quijote cu don Quijote şi ceea ce rezultă de aici) în fiecare pas. În contextul acesta, fiecare secvenţă e pusă în relaţie cu o alta, care o explică pe cea dintîi, fiecare iniţiativă a personajelor are un răspuns încît lucrurile să fie clare, ca într-un joc de ping-pong în care e o singură servă şi jucătorii nu scapă mingea de pe masa de joc (chiar dacă, uneori, îşi permit să o ţină în ritm lejer, cît să se odihnească).
Ce menţine Don Quixote pe linia de plutire în acest joc periculos e că (şi atunci cînd ai putea să îţi pui mîinile la ochi văzînd tuşele grosiere în care e reliefată încercarea iubitei producătorului de a îl cuceri pe regizor, sau cînd e portretizat magnatul rus) simţi prezenţa unui filtru ludic, ceva din autoironia şi degajarea pe care le transmit vorbele scrise pe ecran la început. E inocenţă în felul în care povestea e transmisă spectatorilor şi ea cucereşte exact în clipele în care începi să ai impresia că povestea trenează... ceea ce realizezi imediat ce se sparge bula respectivă e că impresia asta are în ea ceva din disperarea pe care trebuie să o fi trăit Gilliam atunci cînd pica o nouă tentativă de a realiza filmul. În sensul acesta Don Quixote e un fel de mărturie-testament: în sensul unei lupte care continuă, una în care (într-o privire destul de romantică) centrul de greutate rămîne autorul(-visător) (apropo de reflexia titlului în dinamica naraţiunii).
În ideea înţelegerii filmului ca mărturie-testament, atmosfera de aici - pe naraţiuni diferite, cu intenţii critice/moralizatoare diferite - se apropie de ceea ce vedem în A Prairie Home Companion (2006) de Robert Altman.
Atunci cînd trasează coordonatele lumii producţiei cinematografice (relaţia producător regizor, viaţa pe platouri), atunci cînd priveşte în ochi spectatorii în relaţie cu ideea de terorism (popasul regizorului în comunitatea refugiaţilor marocani) sau atunci cînd fixează cu ironie o posibilă imagine a societăţii conduse de un tartor rus, Gilliam este viu, este contemporan şi lucrează în spiritul cărţii lui Cervantes. Pe un drum care atinge un spectaculos cît se poate de inteligent.