Ce s-ar întâmpla dacă Woody Allen s-ar hotărî să turneze în film în București? Cum ar arăta un sitcom cu 3 prieteni, toți bărbați, vorbind despre orice / nimic dacă Seinfeld s-ar decide să-l plaseze în câteva dintre cafenelele, parcurile și vechile case ale aceluiași oraș?
Cum ar suna umorul lui Allen mixat cu cel al lui Jerry privit prin filtrul căutat non-glamour, anti-spumant, oarecum absurd, al unui (încă tânăr) cineast român, pe numele său Paul Negoescu, omul de-l știm de la alde Două lozuri sau O lună în Thailanda?
Cum ar arăta Alexandru Papadopol filmat în toată "splendoarea" sa masculină de tânăr gigolo / conf. univ. la UPB privit de un director de imagine precum Ana Drăghici (ce a colaborat cu Negoescu și la Două lozuri) care, în buna tradiție Allen-iană, nu ratează nici cea mai mică șansă de a face din personajul principal un ins pe care te-ai enerva să-l ai la masă, te-ai plictisi să-l ai în pat, te-ai repezi să-l iei la palme?
Ce-ar zice Woody când ar afla de Radu Romaniuc, dublura sa ce trăiește în statul paralel mioritic?
Cum ar broda Seinfeld pe tema difuzorului amplasat în Cireșica (legendara crâșmă plasată dorsal-în-dorsal cu nu mai puțin legendara scenă a Bulandrei Izvor) când l-ar vedea pe actorul de rol etern secundar Rolando Matsangos șezând la masă în costum de epocă, potrivind cu greu recuzita să nu cadă, gustând o berică / cafea / berică / cafea / cafea între două replici?
Cum l-ar așeza, învârti, zăpăci Allen pe eroul său central între ochii mari și așteptările nenumite ale Nicoletei Lefter și părul răsucit pe degete de juna Crina Semciuc (delicios contre-emploi, de Gopo pentru rol secundar la sigur, de nu l-ar chema pe Negoescu Negoescu)?
S-ar gândi cei doi mari americani să plaseze în cadrul, mai ales, sonor, oarece porumbei meniți să distrugă bruma de liniște, echilibru, siguranță, sănătate mentală ale Papadopolului?
Asemenea filmului, seria de întrebări se întrerupe brusc și fără o concluzie / morală limpede (rușine, tovarăși!). Nu se emit judecăți de valoare, după cum nici pelicula (cu accent pe silabele de final) nu se poziționează dpdv social, politic, etic, estetic, după cum nici personajul său central nu alege defel, ezită constant, procrastinează cu program.
Creionat după chipul și asemănarea eroului-om fără însușiri pe care îl așază în fiecare cadru, Povestea unui pierde-vară e filmul de dragoste fără dragoste pe care degrabă l-am putea ignora de nu i-am întâlni personajele, situațiile, replicile și absurdul la fiecare pas al urbanelor noastre vieți atât de însetate de sentiment, de semnificație, de sens.