Cine salvează o viaţă, salvează întreaga lume - The Invisibles la Cinepolitica, 2018

Acum ceva timp citeam Singur în Berlin a lui Hans Fallada. Cartea, inspirată din fapte reale, spune povestea unui cuplu în vârstă care a ales să se opună regimului nazist împărţind prin oraş cărţi poştale cu mesaje anti-naziste. Oricât de copilăros ar părea acest gest, el le-a semnat condamnarea la moarte, cei doi fiind acuzaţi de "acte de insubordonare civică" şi spânzuraţi. Este deci evident că decizia de a ajuta sau de a ascunde un evreu în acele vremuri de prigoană însemna, cu certitudine, moartea. După cum ştim, moartea a fost şi soarta milioanelor de evrei trimişi spre lagărele de exterminare.

A existat, însă, o categorie de oameni care au refuzat să se supună ordinelor naziştilor şi nu au urcat în trenurile morţii. Documentarul The Invisibles spune povestea a patru astfel de tineri evrei care au reuşit să supravieţuiască în Berlinul nazist. Poveştile lor sunt incredibile şi ne demonstrează că în orice vremuri am trăi a rămâne om este o alegere personală. Conform datelor oficiale, în Berlin s-au ascuns 7.000 de evrei, din care au supravieţuit doar 1.500. Documentarul este, aşadar, cu atât mai valoros cu cât memoria oamenilor se dovedeşte întotdeauna foarte scurtă şi supravieţuitorii devin pe zi ce trece tot mai puţini.

Îmbinând într-un mod magistral interviurile supravieţuitorilor cu dramatizarea istorică şi imaginile alb negru de arhivă, documentarul te ţine prizonier şi cu inima la gură pe tot parcursul său. Ştii că, din fericire, toţi patru vor reuşi să supravieţuiască, dar tot îţi tresare inima atunci când povestesc întâmplările prin care au trecut. Cred că acesta este unul dintre marile merite ale filmului: faptul că reuşeşte să te transpună atât de bine în inima acelei epoci, te face să simţi teroarea şi frica odată cu protagoniştii. Uimitoare este şi lipsa urii din partea bătrânilor supravieţuitori - pentru că cei patru sunt la momentul realizării documentarului oameni în vârstă, cu familii frumoase şi vieţi împlinite. Îşi spun poveştile calmi, implicaţi, dar fără izbucniri de ranchiună şi ură. Pentru ei, întreaga naţiune germană a fost salvată de acei oameni care şi-au pus propriile vieţi şi familii în pericol pentru a le asigura supravieţuirea. De altfel, spre sfârşitul filmului, unul dintre ei spune că aceasta a fost şi motivul principal al femeii care l-a salvat şi ascuns: să îşi salveze propria ţară.

Motivaţiile au fost, însă, mult mai diverse: ura faţă de regim, convingerile comuniste, recunoştinţa faţă de medicul care a salvat viaţa unui membru al familiei sau nevoia de a şti că mama lăsată în urmă nu rămâne absolut singură. Acest ultim motiv a fost salvarea uneia dintre fete - Hanni Lévy, care pentru a îşi camufla originile s-a vopsit blondă şi şi-a schimbat numele. Rămasă fără părinţi, fără sprijin şi un loc unde să poată dormi, Hanni îşi petrece o bună parte din timp într-un cinematograf unde atrage atenţia fiului vânzătoarei de bilete. Rămasă fără soţ din cauza războiului, femeia riscă să rămână singură pentru că fiul este şi el înregimentat. Acesta o abordează pe Hanni cu rugămintea de a îi ţine companie mamei sale cât timp este el plecat la război. Tânără este sinceră şi îi dezvăluie adevărul legat de originile sale femeii mai în vârstă, dar aceasta o accepta fără discuţii.

Pentru unii salvarea a venit din partea talentului artistic, dar şi a stăpânirii de sine. Tânărul Cioma Schönhaus se mută dintr-o gazdă în alta dându-se drept refugiat aflat în căutarea unei gazde ca urmare a bombardamentelor. Devine apoi falsificator de acte cu complicitatea unui oficial nazist. Uneori este nevoie, însă, şi de un dram de noroc pentru a supravieţui. În Berlinul epocii unii evrei au devenit colaboratori ai Gestapo-ului, ajutându-i să identifice prin diverse metode pe evreii rămaşi în oraş. Una dintre cele mai cunoscute persoane de acest fel a fost Stella Goldschlag, o femeie tânără şi frumoasă care a sperat că devenind informator îşi va putea salva familia. Cioma o cunoştea din vremuri mai bune şi întâlnind-o o invită la gazda la care stătea, dar Stella îl refuză întrebându-l dacă este o idee înţeleaptă, practic alegând să nu îl denunţe.

Poveştile celorlalţi doi supravieţuitori merită să le descoperiţi singuri. Vizionând filmul nu poţi să nu te gândeşti că, până la urmă, Berlinul nu era un oraş chiar atât de mare dacă ai fi fost nevoit să te ascunzi. Întâlnirile întâmplătoare cu un gestapovist care te cunoştea ţi-ar fi putut fi fatale. O altă problemă dincolo de supravieţuirea imediată era asigurarea hranei şi a unui loc de dormit. Una dintre femei spune la un moment dat că după zeci de ani mai simte încă frigul şi foamea. Poveşti secundare se întrepătrund cu cele principale, poveşti care îţi stârnesc curiozitatea şi dorinţa de a afla mai multe. Există câteva momente cu adevărat emoţionante în acest documentar. Pe mine, personal, m-a impresionat reacţia soldatului rus evreu atunci când descoperind doi tineri evrei le cere acestora să îi confirme că sunt ceea ce pretind. Berlinul fusese declarat oficial de către autorităţi în iunie 1943 "liber de evrei".

Unii se vor întreba probabil ce mai poate oferi nou un documentar despre evrei şi Holocaust. Cred că acest documentar este unic în felul său pentru că ne arată o altă faţă a epocii şi a oamenilor care au trăit-o. Vedem germani de toate categoriile şi funcţiile dispuşi să ajute, dar şi evrei hotărâţi să supravieţuiască într-o lume ostilă. Şi, nu trebuie uitat, că deşi te ţine lipit de ecran mai bine de o oră, nu este o ficţiune ci un documentar. Oameni reali şi curajoşi au supravieţuit pentru a îşi spune poveştile şi pentru a ne confirma nouă, celor de astăzi că întotdeauna, chiar şi în cele mai negre vremuri, există speranţă.