Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional al Filmului Politic Cinepolitica, 2018

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce vrem, de fapt, de la Facebook? - The Cleaners la Cinepolitica, 2018


aprilie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
The Cleaners, a treia peliculă din competiţie proiectată în cadrul Cinepolitica 2018, are marele merit că ilustrează exemplar enervanta cacofonie a dezbaterii publice pe tema cenzurii & manipulării prin intermediul reţelelor de socializare.

Subiect de maximă actualitate, global în sensul cel mai propriu al cuvântului (observaţia conform căreia există milioane de oameni în Myanmar care au cont pe Facebook, dar nu ştiu ce e acela un e-mail e cât se poate de semnificativă), modalitatea în care zisa reţea lansată de Mark Zuckerberg, plus Google, plus Twitter, plus YouTube & co aleg să şteargă anumite poştări şi să nu se atingă de altele e cât se poate de serioasă.

Realizatorii The Cleaners, Hans Block şi Moritz Riesewieck, reuşesc să aducă în faţa camerei mai mulţi dintre oamenii al căror job e să verifice zilnic mii de poze şi înregistrări video încărcate de utilizatori din lumea largă pe Facebook şi să decidă dacă respectivele postări încalcă sau nu politicile firmei. Dacă da, Delete. Dacă nu, Ignore.


"Curăţătorii de gunoi ai FB-ului" prezentaţi în film sunt filipinezi tineri, trăitori în Manila, pentru care job-ul la marea corporaţie e, pe de o parte, o certă şansă de ieşire din sărăcie şi, pe de alta, un exerciţiu capabil să-i marcheze pe viaţă, tulburându-le amplu existenţa. Nu e chiar lucru uşor să vezi zilnic imagini cu decapitări, cu sexualitate infantilă, cu oameni luându-şi viaţa.

Filmul se focalizează, o vreme, asupra lor, fără a preciza dacă grupuri similare de cleaners există şi în alte părţi ale lumii şi fără a explica, în vreun fel, care este raţiunea pentru care FB sau Google păstrează zisa meserie într-un con de umbră deplin. Asta dacă îmbrăţişăm ideea conform căreia filtrarea pe care o fac tinerii filipinezi prezentaţi în film e a dirty job care n-ar trebui să existe sau pe care oamenii din ţări teoretic mai avansate dpdv civilizaţional se feresc să o presteze.

Mergând pe această ipoteză, nu e foarte clar ce ne facem, de pildă, cu poliţiştii din aceleaşi ţări occidentale, care, de sute de ani, fac o meserie cel puţin la dură, fiind expuşi la lucruri cel puţin la fel de tulburătoare, fără medierea vreunui ecran. Până la urmă, e sau nu e necesară împiedicarea manifestării şi multiplicării răului, atât în realitatea imediată, cât şi în mediul online?

Dacă vom cădea cândva de acord în privinţa unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, admiţând, implicit, necesitatea existenţei poliţiei, pe de o parte, şi a zişilor cleaners, pe de alta, poate că am putea avansa în dezbatere, gândind procedurile de filtrare a postărilor online. Procedurile şi autorii acestei filtrări. În forma prezentată în film, lucrurile se prezintă cât se poate de neliniştitor: oamenii chemaţi să decidă ce rămâne pe FB, Twitter sau YouTube nu au, de fapt, pregătirea, vârsta ori autoritatea legală ori morală de a lua deciziile pe care le iau. Ei sunt doar nişte rotiţe care acţionează semi-robotizat într-un sistem de filtrare-cenzurare care pare mai mult decât necesar, dar pe care realizatorii filmului aleg să-l diabolizeze nu pentru că e prost implementat, ci pentru că există.

În acelaşi timp, însă, partea finală a lui The Cleaners semnalează, în mod justificativ, cazurile din Myanmar în care Facebook a tolerat cantităţi uriaşe de propagandă împotriva minorităţilor, care a făcut posibilă apariţia unor genociduri la scară largă. Pentru că, pe cât e de capabilă să unească oameni, să dărâme bariere, să ignore frontiere, reţeaua socială e la fel de capabilă să propage mesajele de ură, de război, de moarte.

Problema este că, pentru a preveni cele descrise în pasajul anterior, ar fi nevoie de încă şi mai mult control al postărilor de orice fel, de încă şi mai mulţi oameni angajaţi pe jobul de "online cleaner", de încă şi mai multe conştiinţe potenţial distruse de întâlnirea cu manifestările potenţate de tehnologie ale abjecţiei umane.

Ce e de făcut, aşadar? Desigur, în afară de a-l ironiza, înjura, diaboliza pe Zuckerberg, minimalizând, prin exagerarea (eh, da, se poate şi asta) lucrurilor pe care nu le poate face, acele acţiuni pe care chiar le-ar putea face. Mai multă sau mai puţină filtrare? Făcută de cine? De algoritmi de inteligenţă artificială sau de oameni? De oameni din California sau din Manila? De oameni pregătiţi în grabă, de IT-işti cu experienţă, de psihologi sau de oameni cu educaţie juridică, eventual angajaţi în instituţii publice având fix rolul de a igieniza Internetul? Cum? Intervenţie asupra Internetului din partea statului? Cenzură? Sistem represiv?

O tehnologie radical nouă, cu un efect ultra-rapid asupra unei proporţii uriaşe din omenire, ridică probleme dure, complicate, complet noi, la care nu există răspunsuri vechi ori facile. The Cleaners ratează, în bună măsură, şansa unei dezbateri, oglindind nerăbdarea isterică a societăţii.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional al Filmului Politic Cinepolitica, 2018


0 comentarii

Spacer Spacer