Oameni şi umbre - The Invisibles la Cinepolitica, 2018

Începând din 1942, aproape 7.000 de evrei berlinezi au renunţat la case, la avere, la identitate şi, intuind grozăvia deportărilor ce se intensificaseră, au ales să se ascundă în oraş şi în împrejurimile sale. Dintre ei, aproximativ 1.500 au rezistat până în mai 1945, când trupele sovietice au cucerit oraşul. The Invisibles, al doilea film din cele şapte ale competiţiei Cinepolitica, 2018, urmăreşte destinele a patru dintre ei.

La 70 de ani distanţă de la momentul eliberării, Cioma Schönhaus, Hanni Lévy, Ruth Arndt şi Eugen Friede îşi spun poveştile în faţa camerei. Mărturiile lor documentare sunt intercalate cu fragmente de ficţiune, în care rolurile le sunt jucate de actorii Max Mauff, Alice Dwyer, Ruby O. Fee şi Aaron Altaras.

Vreme de 2 sau 3 ani, câteva mii de oameni s-au transformat în umbre. Sigur, comparativ cu destinul zecilor de milioane care mureau, în aceeaşi perioadă, în lagăre şi pe front, aceşti oameni se pot considera, privind retrospectiv, foarte norocoşi.

Şi totuşi, atunci, în acele zile, luni, ani, când supravieţuirea le era pusă sub semnul întrebării în fiecare moment (în care puteau fi identificaţi de un cunoscut, trădaţi de un "binevoitor", extenuaţi de nopţile dormite în parcuri, în şoproane, pe străzi ferite), viaţa le era teribilă.

Viaţa le era, de fapt, un joc al rezistenţei fizice şi psihice, al norocului, al brumei de cunoştinţe practice de care dispunea fiecare (cei mai mulţi erau tineri care nu apucaseră să aibă vreo slujbă) şi a oamenilor pe care îi întâlneau. Şi aici intervine emoţia cea mai puternică. Parte din oamenii întâlniţi, cetăţeni germani 100% arieni, i-au ajutat ştiind precis cine sunt şi ce riscă cei care îi găzduiesc şi îi ajută să supravieţuiască pe evrei. Cu vorbele lui Cioma Schönhaus, acei germani au salvat întreaga Germanie, mântuindu-şi compatrioţi care au făptuit sau au fost complicii răului.

E, poate, o exagerare a unui bătrân care priveşte înapoi cu infinită recunoştinţă către cei care l-au salvat. Dar e o exagerare născută dintr-una din acele mici istorii personale în faţa căreia s-ar cuveni mereu să ne oprim pentru a lua aminte. Nu doar răul nu trebuie uitat pentru a nu fi repetat.