Studii: Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, secția Actorie, promoție 2014, clasa prof. univ. dr. habil. Miklós Bács.
Participă la Gala HOP 2018, la secțiunea Individual, cu Cine sunt Eu?, dramatizare după romanul Unul, nici unul și o sută de mii de Luigi Pirandello
Andreea Tănase (foto: Cătălin Cristian Apollo)
Răzvan Penescu: Cine ești tu?
Andreea Tănase: Nu știu cine sunt. Nu cred că "cine ești tu"-ul are răspuns. E un sentiment. E prezență. E starea aia când simți că ești și nu ești în același timp. Nu știu câtă prezență manifest în viața mea. Lucrez la asta. Am foarte multe identități. Încerc să o descopăr pe aia autentică.
R.P.: Cum te-ai apucat de teatru?
A.T.: M-am apucat mai întâi de o facultate, ca în anul al treilea să dau la altă facultate. Acolo s-a întâmplat să am parte de niște întâlniri frumoase care să mă facă să iau trenul București Nord-Cluj Napoca. Și practic, așa m-am apucat de teatru: cu gândul că risc totul dar în același timp cu bucuria că este posibil să fie cea mai frumoasă experiență a vieții mele de până acum.
R.P.: În aceste vremuri dificile pentru artă și artiști, de ce te-ai apucat de teatru?
A.T.: Cred că dintotdeauna au existat "vremuri dificile" iar asta este starea "de fapt" care pune artistul în mișcare: îl face să vadă, să se revolte, să caute, să strige, să manifeste. Arta s-a născut în momente de cotitură, cred. Eu m-am apucat de teatru pentru că îmi doream de multă vreme acest lucru dar nu îndrăzneam să mă văd pe mine ca actriță. Așa că am fugit mulți ani de gândul acesta, până într-o zi când am obosit. Atunci am decis să mă arunc în asta și să văd ce mi se întâmplă.
R.P.: Dacă ar fi să alegi din nou, ai mai alege teatrul? Ce ți-ai spune ție dacă ai putea să te întorci în timp cu 5 ani?
A.T.: Deși am foarte multe momente în care îmi vine să renunț, cred că da, aș alege tot teatrul. Când mă gândesc să mă las, îmi aduc aminte întotdeauna ce frumos spunea Gellu Naum despre faptul de a scrie, că era "infirmitatea" lui.
Dacă m-aș întoarce în timp cu 5 ani, mi-aș spune: "Fată, vezi că viața e mișto!"
R.P.: Ce te-a învățat și ce nu te-a învățat școala de teatru? De unde învață un actor dincolo de școală?
A.T.: Am avut șansa de-a face parte dintr-o clasa de oameni extraordinari, pe care îi iubesc și de care mi se face foarte des dor, șansa de a avea niște profesori cărora o să le fiu recunoscătoare toată viața pentru că ne-au învățat ce înseamnă rigoarea, disciplina, faptul de a fi împreună, omenia, iubirea, dăruirea și profesionalismul. Lucrul esențial pe care l-am învățat, dar pe care nu (prea) l-am mai regăsit după facultate, a fost faptul ăsta de a fi împreună, de a arde împreună pentru ceva, sentimentul de echipă, de familie, de protecție.
Simt că școala nu m-a pregătit suficient pentru lumea de afară, pentru cum se întâmplă lucrurile în meseria asta.
Eu am învățat cel mai mult din întâlnirea cu publicul.
R.P.: Ce ai și ce nu ai din ceea ce crezi că ar trebui să aibă un actor? Care sunt punctele tale tari și punctele slabe?
A.T.: Am foarte multe îndoieli, neîncredere, revoltă, frustrare, la fel cum am multă bucurie, dăruire, iubire, profesionalism. Practic, nu cred că este ceva ce nu am din ceea ce cred eu că ar trebui să aibă un actor. Cu cât ești mai uman și mai disponibil sufletește, cu atât ești mai aproape cred, de ce ar fi - dacă așa ceva există - un ideal de actor. Nu cred în puncte tari sau puncte slabe. Punctele slabe pot fi, de fapt, foarte tari, daca înveți să ți le accepți ca atare.
R.P.: Să facem un exercițiu de generozitate. "Vinde" unui director de teatru în două rânduri un coleg de facultate pe care îl admiri.
A.T.: Pentru că nu pot să fac o discriminare de gen, nu-i așa, o să îl numesc pe Cătălin Asanache pentru căutare, curajul de a fi cât mai onest cu sine însuși, pentru generozitatea față de partener și de scenă și pe Lavinia Pele pentru că i-am admirat toate rolurile pe care le-a făcut în facultate, pentru că are un instinct foarte bun, pentru umor și sensibilitate.
R.P.: Povestește despre un actor / actriță pe care îl / o admiri.
A.T.: Pe Dumitru Acriș, regizor și actor la Moscova, îl admir pentru că este nebun. Trăiește ca și cum nu ar avea nimic de pierdut nici ca artist nici ca om. Așa îl percep.
R.P.: Ești spectator de teatru? Cum e în public când ai experiența scenei? Ce îți place să vezi pe scenă?
A.T.: Da, merg cât de des pot. Când sunt în public, mă surprind trăind, am tot felul de grimase, e amuzant.
Pe scenă îmi place să văd ce se întâmpla când se întâmplă pe bune.
R.P.: Ai nevoie de critică? Ai nevoie de aplauze? Crezi în ele?
A.T.: Da, am nevoie de critică. Cred că este foarte importantă mai ales acum, în contextul în care apar din ce în ce mai multe direcții și totul tinde să se dărâme, să fie pus sub semnul întrebării, în contextul în care totul este sau poate să devină "artă". Critica este un instrument necesar pentru oricine. Da, am nevoie și de aplauze, atâta timp cât ceea ce fac, munca mea și a echipei merită apreciate.
R.P.: Ce nume îți vine în minte când spui "Regizorul"? De ce?
A.T.: Alexander Hausvater. Am avut norocul să lucrez cu dumnealui în spectacolul Balcanicele, la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște. A fost singurul regizor care mi-a cerut să "zbor" și vrând-nevrând a trebuit să învăț să o fac. Tot el m-a făcut să-mi depășesc anumite limite și blocaje. De asemenea, a fost singurul care a reușit să ne unească și să facă din noi o echipă. Este un regizor foarte incomod pentru actor pentru că are darul de a te pune față în față cu tine însuși.
R.P.: Ce citești, ce vezi, ce asculți, ce visezi? Ce mai faci cu plăcere în afară de teatru?
A.T.: În ultima vreme am citit cărți de psihanaliză. Acum sunt într-o perioadă în care încerc să revăd cu experiența pe care am dobândit-o, filmele anumitor regizori, cum ar fi Tarkovski. Ascult muzică dar doar atunci când sunt foarte neliniștită. În rest, nu simt nevoia unui fundal sonor. De visat, visez mult. Am tot felul de vise thriller, horror, sci-fi. Am un subconștient foarte activ.
În afara teatrului, îmi place să călătoresc. Încerc să o fac cât de des pot. Îmi place să fiu înconjurată de oameni. Îmi place să râd - râd foarte mult. Îmi place și să mă aud râzând - am un râs foarte colorat.
R.P.: De ce nu ai emigrat? Ce te-a ținut în țară?
A.T.: Nu știu. Nu exclud posibilitatea de a pleca și de a lăsa totul într-o zi!
R.P.: Dacă ar fi să alegi doar o direcție, te-ai vrea mai curând angajat într-un teatru național sau implicat în proiecte independente? Ai prefera teatrul sau filmele? Reclame sau show-uri de televiziune?
A.T.: Dacă ar fi să aleg astfel atunci aș alege ceva ce nu am mai experimentat până acum. Aș lucra în teatru independent și aș face film.
R.P.: Ce îți place în teatrul românesc?
A.T.: Că există oameni minunați, dedicați, talentați.
R.P.: Ce nu îți place la teatrul românesc?
A.T.: Sunt foarte multe lucruri. Cel mai mult mă deranjează lipsa de profesionalism.
R.P.: Pirandello nu e deloc un autor simplu de înțeles. Cum te-ai întâlnit cu el?
A.T.: A fost o întâlnire destul de dificilă dar plăcută. Nu mi-am propus nimic. Am deschis opera lui și m-am lăsat inspirată. Nu ai cum să nu te regăsești în Pirandello. Așa se întâmplă în cazul oricărui autor mare.
R.P.: Ce speri să se întâmple la HOP? Dar după HOP?
A.T.: Nu am așteptări. Las să se întâmple ce are să se întâmple, iar eu o să mă bucur de asta și de toate întâlnirile posibile, mai ales de cea cu colegii.
După HOP, voi privi soarele în față!