Studii: Licenţă UNATC, Promoţia 2014-2017, clasa Florin Zamfirescu
Participă la Gala HOP 2018, la secţiunea Individual cu Bună ziua sau inimaginabila şi nemaivăzuta căutare modestă a unui nimic instabil aflat în curbura dublă a infinitului cu note asupra obiceiurilor de nuntă la cangurii şchiopi
Ada Dumitru (foto: Natalia Mîndru)
Răzvan Penescu: Cine eşti tu?
Ada Dumitru: Eu sunt Ada.
R.P.: Cum te-ai apucat de teatru?
A.D.: Când aveam 13 ani eram pe mess şi am primit un mesaj că dacă nu trimit mai departe la cel puţin 5 oameni şi dacă nu mă fac actriţă îmi va muri pisica. M-am făcut actriţă dar nu am trimis la 5 oameni şi mi-a murit pisica.
R.P.: În aceste vremuri dificile pentru artă şi artişti, de ce te-ai apucat de teatru?
A.D.: De ce dificile? În alte vremuri oamenii de teatru erau consideraţi păgâni. Sau mureau în războaie. Sau era comunism. Sunt binecuvântată că fac această meserie şi că o fac acum, în timpurile mele. Mă pot urca într-un avion şi pot juca unde pun degetul pe hartă. Mă pot urca într-un avion şi pot merge la workshopuri oriunde în lumea asta, pot vedea spectacole ale actorilor de pretutindeni. Avem internet, pot avea acces la ce creează un performer din Chile sau din Bora Bora. Mă pot inspira de peste tot. Cum să nu-mi iubesc timpurile? Nu mai există graniţe. Eşti liber. Sau poţi fi. Depinde de fiecare.
R.P.: Dacă ar fi să alegi din nou, ai mai alege teatrul? Ce ţi-ai spune ţie dacă ai putea să te întorci în timp cu 5 ani?
A.D.: N-aş mai fi ales teatrul, m-aş fi făcut ştergătoare de funduri regale.
Ce mi-aş spune mie însămi? "abort! abort mission!".
R.P.: Ce te-a învăţat şi ce nu te-a învăţat şcoala de teatru? De unde învaţă un actor dincolo de şcoală?
A.D.: Oh, un subiect delicat. Cred că am fost cam sălbatică în facultate. Nu cred că a fost cea mai bună perioadă a mea. Am multe de zis dar aş suna ca o babă care vorbeşte despre cum vrea să facă sex sălbatic pe malul mării. Adică gata, e trecută vremea. Cum a fost a fost. În schimb am avut o relaţie foarte specială cu una dintre profe, cu Bogdana Darie. A venit la mine şi mi-a spus "Tu eşti nebună, îmi place, te iau în licenţa mea". Şi am lucrat Dostoievski şi am mers cu spectacolul ăla prin lume şi a fost minunat. Ea mi-a cusut înapoi aripile care erau puţin desprinse pe ici pe colo. Nu ştiu dacă e vorba să înveţi ceva sau nu. Eu cred că noi venim nativ cu informaţiile de care avem nevoie. Şcoala îţi luminează drumul pe care trebuie să o iei. Fără, mergi pe beznă.
R.P.: Ce ai şi ce nu ai din ceea ce crezi că ar trebui să aibă un actor? Care sunt punctele tale tari şi punctele slabe?
A.D.: M-a muşcat o albină sălbatică de picior chiar acum 4 zile prin Turcia. A fost foarte dureros. Dar acum măcar am un punct tare. În rest... cu credinţă înainte.
R.P.: Ce coleg de facultate pe care îl admiri l- ai "vinde" unui director de teatru?
A.D.: În facultate am fost fana Cosminei dar nu i-am spus niciodată. Cred că am vorbit doar de câteva ori toată şcoala. Adică dintre noi toţi ea era clar cea mai pusă pe treabă şi cea mai dedicată. Dar deja "s-a vândut" unde trebuie şi e bine. Fir întins! Dar cred că dacă aş avea şansa să vând un coleg nu aş putea să mă rezum la unul singur. Am foarte mulţi colegi pe care îi admir. Alin Potop, Marina Flueraşu, Carol Ionescu... şi muuulţi alţii.
R.P.: Şi acum unul de admiraţie. Povesteşte despre un actor / actriţă pe care îl / o admiri.
A.D.: Denis Hanganu. Este omul pe care te poţi baza până în pânzele albe. Rar am întâlnit pe cineva atât de cinstit şi curat sufleteşte. Mi se pare un dar imens corectitudinea şi fair-play-ul în viaţă. Şi să nu mai spun că este frumos, talentat şi muncitor. Cred că cine ajunge să lucreze cu Denis este un norocos. Şi cine ajunge să îi fie prieten, şi mai norocos!
R.P.: Vezi teatru? Cum eşti ca spectator? Ce îţi place să vezi pe scenă?
A.D.: Da, văd spectacole. Când merg la teatru sunt ca un copil. Las acasă toate filosofiile mele despre teatru. Privesc sincer. Râd gălăgios dacă e fun, plâng imediat dacă mă atinge la corason, uneori mai şi adorm dacă e plictisitor.
Îmi place să văd curaj pe scenă. Mai ales din partea regizorilor. Să văd lucruri îndrăzneţe. Nu-mi place teatrul călduţ. Să nu supărăm pe nimeni, să nu arunce nimeni cu roşii dar nici să nu mergem până la capăt. Îmi place să mi se zboare creierii puţin. Un wake up call. Orice. Dar să ajungă ceva şi la mine în sală.
R.P.: Ai nevoie de critică? Ai nevoie de aplauze? Crezi în ele?
A.D.: Da. Da şi da.
R.P.: Ce nume îţi vine în minte când spui "Regizorul"? De ce?
A.D.: Acum în secunda asta îmi vine Tim Burton. Că-mi place de mor şi mi se pare unul dintre cei mi demenţi regizori de film. Deja cât timp am scris asta au trecut câteva secunde şi îmi vine în minte Botond Nagy. Şi acum au trecut iar câteva secunde şi vor trece minute, ore, zile, ani. Şi ne trec în minte tot timpul oameni care ne inspiră. Nu cred că este regizorUL sau actorUL sau instalatorUL. Sau nu pentru mine. Toţi suntem UL-ul. Eu azi în mintea ta, tu mâine în mintea mea. Noi poimâine în mintea lui Tim Burton.
R.P.: Ce citeşti, ce vezi, ce asculţi, ce visezi? Ce mai faci cu plăcere în afară de teatru?
A.D.: Citesc foarte mult, mai ales în engleză şi franceză. Simt că productivitatea mea se dublează. Cât despre lecturi... este un mix foarte ciudat. De la Magicianul de Fowles sau orice de Marquez până la inspiraţionale ieftine sau tot felul de poveşti reale despre criminali în serie. Printre ultimele cărţi spre exemplu este How to raise your IQ by eating gifted children care e foarte bună, dacă ai umor (ca şi interviul ăsta hihi).
Când călătoresc îmi place să adun muzică de pe unde ajung. Muzică locală, să aud mereu lucruri noi, beaturi noi. Iar playlistul meu este şi el bizar. Un lucru cert despre ce ascult este că-mi place muzica clasică şi muzica ţigănească. Merg la petreceri de ţigani şi le aud jam sessionurile care sunt priceless. Îmi place vâna aia. Îmi plac ţiganii. În rest... freestyle.
Ce visez? Visez să fiu bine în continuare, cu cei din jur şi în primul rând cu mine. Visez mult şi propriu zis. Şi îmi amintesc mereu visele şi le scriu în jurnalul meu dimineaţa. Şi sunt şi somnambulă. Deci am o activitate de noapte impresionantă.
Ce mai fac cu plăcere? Numai prostii. Cum prind o fereastră plec imediat prin lume. Îmi place să mă pierd în locuri total necunoscute, să văd oameni din alte culturi, să aud poveşti, să gust mâncăruri speciale. Îmi plac motoarele, îmi place să merg la enduro, să skiez, să sar cu paraşuta. Off road, flyboarding, wake. Pe munte, pe mare. Unde e cu adrenalină I'm in.
R.P.: De ce nu ai emigrat? Ce te-a ţinut în ţară?
A.D.: Nu mă consider ţinută în ţară. Adică în Bucureşti am o casă cu o uşă a cărei cheie o deţin. Dar asta nu înseamnă nimic. Cumva mintea mea percepe spaţialitatea într-un mod foarte special. Îmi joc spectacolele pe care le am în stagiunile curente care sunt în Ro, da. Între timp pot fi oriunde. Sau nicăieri.
R.P.: Dacă ar fi să alegi doar o direcţie, te-ai vrea mai curând angajată într-un teatru naţional sau implicat în proiecte independente? Ai prefera teatrul sau filmele? Reclame sau show-uri de televiziune?
A.D.: Hmmmm. Angajată. Simt că pot să ofer unui teatru lucruri mai presus de skillul meu propriu-zis de actor. Cred că un actor trebuie să fie şi implicat în viaţa comunităţii. Şi cred că meseria noastră este mai mult decât "vin şi joc". Am tot felul de idei, îmi place să organizez campanii umanitare. Există atâtea lucruri pe care le putem face. Am idei de promovare mişto, am idei de cum să atragi tinerii la teatru. Teatrul unui oraş ar trebui să fie un nucleu după care lumea să se ghideze. Un magnet în jurul căruia să se strângă oameni din toate domeniile şi să ajute comunitatea să se dezvolte.
Film sau teatru? Când sunt pe scenă îmi e dor de film şi când sunt pe set îmi e dor de scândură. Dar cred că filmul. Am o fascinaţie imensă pentru lumea asta. Am avut noroc să lucrez destul de mult în ultimul timp şi există o magie acolo, în intimitatea setului, care nu se compară cu nimic pentru mine. Echipa din spate, tehnicul. Oh, in love with that.
Cât despre televiziune... Actorii au nevoie de vizibilitate. Asta este clar. Trebuie să ştie lumea de tine, numele tău trebuie să vândă bilete. Iar televiziunea îţi dă vizibilitate. Există mitul ăsta "eşti superficial, nu eşti artist adevărat dacă faci televiziune". Nu cred. Dacă ai şansa să faci televiziune şi faci lucrurile de calitate, atunci cu atât mai bine. Nivelul televiziunii poate creşte. Dar asta numai prin calitatea oamenilor.
R.P.: Ce îţi place în teatrul românesc?
A.D.: Îmi place scaunul 13 de pe rândul 3 din sala mare de la Naţional. Are o gumă lipită de mine acolo. Nu, nu am lipit o gumă. Dar îmi place scaunul ăla.
R.P.: Ce nu îţi place la teatrul românesc?
A.D.: Că nu se dă mai multă mâncare gătită după premiere.
R.P.: Pirandello nu e deloc un autor simplu de înţeles. Cum te-ai întâlnit cu el?
A.D.: Chiar m-am întâlnit cu el. Practic şi spiritism în timpul liber. Am învăţat dintr-un articol de pe net care se numeşte Cum să faci spiritism în mod profesionist, nu ca orice prost. Luigi e bine mersi. Puţin cam dezamăgit. Mi-a spus că simte că oamenii şi-au cam pierdut umorul şi nu mai sunt aşa ludici. I-am zis că-i zic o glumă de-o să moară de râs. Am zis gluma şi în timp ce râdea au început să se mişte chibriturile de pe masă şi paharele puse invers şi a dispărut. Cred că a murit. Iar. Dar cred că mai vine puţin pe 4 septembrie 2018 la Costineşti. Mi-a zis că îi place să ne vadă cum îi ducem de râpă munca de-o viaţă.
R.P.: Ce speri să se întâmple la HOP? Dar după HOP?
A.D.: Sper ca la petrecerea aia de final să sărim toţi (cu tot cu profu) îmbrăcaţi în piscină şi să râdem şi să nu ne pese de cine a câştigat sau nu. Şi să ne bucurăm de momentul ăla. De momentul în care generaţii diferite, din şcoli diferite, din oraşe diferite se întâlnesc şi fac ceva. Semnificativ sau nu, fac ceva. Împreună. Şi după hop sper să ne vedem toţi peste 50 de ani şi să râdem de noi cei de acum. Şi să sărim şi atunci într-o piscină. Dar dezbrăcaţi. Şi toată viaţa să nu ne pară decât... o simplă iluzie.