Fiinţe de Plastilină

Când am intrat la metrou, noaptea târziu, încă mai aveam în minte imaginea puştiului cu privire năucă, poreclit, nu întâmplător, Plastilină. Am fost, totuşi, foarte uimită să dau nas în nas cu o tânără înaltă, cu părul roşu şi cercei înfipţi peste tot, care oprea trecătorii cerându-le ceva bani şi, mai ales, să nu o ignore. Privirea tulbure a ochilor ei cu pupila mărită semăna teribil cu cea a lui Alin Teglaş, interpretul lui Plastilină din spectacolul cu acelaşi nume al Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti: aceeaşi inocenţă, aceeaşi candoare sclipind de sub straturile de mizerie cotidiană.

Apoi, fata a întrebat, retoric, "măi, oameni buni, voi chiar vă simţiţi bine când mă ignoraţi aşa?", iar eu, deşi am continuat să merg, din inerţie, mi-am dat seama că răspunsul meu era "nu". Un sentiment acut de vinovăţie m-a invadat de niciunde. Nu mă simţeam bine ignorând-o, dar nici nu ştiam ce altceva aş fi putut face. Să mă întorc şi să-i dau nişte bani m-ar fi ajutat doar pe mine, pe ea mult prea puţin.

Ştiam doar că toată întâmplarea asta nocturnă îmi confirma, abrupt, ceea ce spectacolul cu piesa lui Vasili Sigarev, creat de regizorul Radu Afrim, îmi amintise cu numai câteva ore în urmă: există foarte aproape de noi o lume diferită, în care violenţa, foamea, umilinţa fac regulile, o lume în care se amestecă cruzimea şi candoarea, o lume cât se poate de reală, de a cărei apropiere ne ferim, dar pe care o întâlnim uneori, aşa cum între lumi paralele se poate produce accidental o atingere.

Există, de asemenea, oameni prea puţin înarmaţi pentru a trăi în această lume, victime perfecte pentru fiarele junglei, delicate obiecte de plastilină, a căror frumuseţe fragilă e repede strivită de betoanele oraşelor, oameni al căror suflet se pierde în imediata noastră apropiere fără ca noi să ştim sau, uneori, fără să ne pese în mod real.

Să vezi un spectacol sau să citeşti o carte despre această lume şi aceşti oameni e ca şi cum ai privi prin gaura cheii la întâmplări care te dor, te revoltă, dar în care nu poţi sau nu ştii cum să intervii, pentru că nu ai curajul să trânteşti uşa de perete şi să-ţi dezvălui prezenţa.

Artiştii (unii dintre ei) pot face asta pentru noi: ne ajută să deschidem uşa pentru a vedea mai bine ce se întâmplă dincolo de ea, ne impregnează retina cu imagini pe care nu le mai putem apoi uita, care ne bântuie. Imagini în numele cărora cei mai dinamici dintre noi vor încerca, cine ştie?, să şi schimbe ceva. Dar chiar în lipsa unei asemenea acţiuni, ceea ce contează enorm este chiar faptul că există un soi de "platformă comună a suferinţei", un loc virtual în care ne putem întâlni şi trăi emoţii comune. Cât de puternice sunt ele şi ce impact au asupra fiecăruia dintre noi, asta e o altă discuţie.

Pentru mine una, un lucru e clar: chiar dacă tot nu ştiu ce-aş face dacă m-aş întâlni din nou cu fata de la metrou, imaginea ei, asociată cu imaginea micilor obiecte de plastilină din spectacolul lui Afrim face deja parte, cumva, din lumea mea. Locuiesc împreună într-un raft din memoria personală şi, chiar dacă sună patetic, vor rămâne mereu un soi de punct luminos pe o hartă imaginară a conştiinţei.