Dar, dacă în Adam Geist, agresiunea şi ferocitatea se extind într-o lume a bărbaţilor, ierarhizată strict pe principiul putere-supunere, în Plastilina, agresiunea este eminamente sexuală. Hărţuiala îndurată de adolescent seamănă leit cu tipul de agresivitate (doar că acolo e îndreptată asupra unui personaj feminin) pe care regizorul îl investigase în Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri, de la acelaşi teatru. În Nevroze..., avortul la care e obligată Nora (interpretată de Elena Popa) fusese marcat de accentele pasionale ale tangoului hispanic: agresiunea era asamblată coregrafic. Dar violul, şi în Nevroze (victima - o puberă), şi în Plastilina (victima - un puber) e tratat sec, uscat, într-una din cele mai bune scene în ambele spectacole. În Plastilina, secvenţa, gradată impecabil de Radu Afrim, trece de la aşteptare, la joc de cărţi anxios, apoi la ameninţarea vagă care îi nelinişteşte pe băieţi. Pentru ca totul să se termine cu violul plănuit cu sagacitate de agresori (Andrei Vasluianu şi Karl Baker, într-o interpretare fără greş).
Lipsa de coagulare a stimulilor, dar şi a informaţiilor primite din exterior pare să fie nuanţa pe care marşează Radu Afrim în studiul unei lumi unde nimic din lucrurile grave nu trece de faptul divers: moartea, violul, bătăile crâncene, agresiunea sexuală de toate tipurile. Despre traumă, Freud spusese în Dincolo de principiul plăcerii că "deranjează la scară largă funcţionarea energiei organismului şi pune în mişcare orice posibilă măsură de apărare. În acelaşi timp, principiul plăcerii este scos din acţiune. Nu mai există nici o altă posibilitate de a preveni aparatul mental de invazia cu o cantitate mare de stimuli. O altă problemă care se naşte e controlul acestora şi adunarea lor în sens psihic". Dezordinea interioară, imperceptibilă în exterior, se intersectează cu nostalgia trecutului, cu sfera micilor meschinării ce pot aluneca oricând peste limita infracţiunii (focul pus la cutia de scrisori etc), genul de detaliu-contrapunct în care Afrim excelează. Dincolo de aceste scene de atmosferă (textul e conceput în episoade scurte), spectacolul devine un mini-rechizitoriu al instituţiilor statului: întâi, şcoala, cu nedreptăţile, favoritismele şi persecuţiile nejustificate (savuroasă profesoara Elenei Zamfirescu) din perioada în care adolescenţii îşi formează conştiinţa civică. Apoi, poliţia, instrument pesemne de tortură, nu de apărare, căreia e exclus să-i ceri ajutorul chiar şi după viol.
În spaţiul în care fotografii imense ipostaziază candoarea personajului (scenografia Ştefan Caragiu), se insinuează când şi când o victimă-copil. Spectacolul începe cu înmormântarea acestuia. Suprapunerea personajului principal peste copilandrul nevinovat devine laitmotiv, urmând scenelor de agresiune sexuală. Adulte de toate vârstele rănesc sensibilitatea adolescentului de 14 ani. Ochiul lui Afrim se deschide monstruos asupra femelei în călduri, hulpavă, hămesită de sex, grotesc-greţoasă. Sigarev şi, pe urmele lui, Afrim, sunt necruţători cu tipul de retorică ridicolă pe care doamnele o aşteaptă, fie şi pentru încrucişările scurt-lubrice din scara blocului: declaraţiile înfocate de dragoste sunt imperios reclamate de potopul de hormoni şi umori care pun stăpânire pe femei.
Dar "cea mai rea alienare nu este de a fi deposedat de către altul, ci de a fi deposedat de altul, de a trebui să-l produci pe altul în absenţa altului şi deci de a fi trimis fără încetare la sine însuşi şi la imaginea de sine" (Jean Baudrillard), iar lumea nediferenţierii este unul dintre punctele câştigate, de fiecare dată, de Afrim. Şi în Plastilina, percepţia asupra sinelui pare cu totul dizolvată (ca şi în Nevrozele...). Personajul nu ia niciodată seama la ce simte, la cine este. Ca şi în cazul obiectelor de plastilină pe care le confecţionează, aluatul său e moale, fără trăsături puternic distinctive. Din nou, regizorul înmoaie deliberat diferenţele, imaginând excelente portrete volatile. Fără a pedala deloc pe emoţionale, Alin Teglaş reuşeşte să fie absolut înduioşător. Actorul imaginează un adolescent fragil fizic, ale cărui slăbiciune şi inocenţă par să asmută instinctele sexual-violente ale tuturor, indiferent de sex sau de vârstă. Pentru ceilalţi, hiper-vulnerabilitatea sa, deloc dramatizată, e ca mirosul de sânge al animalului rănit. Cu o bunătate structurală şi o zgândăreală ludică permanentă, personajul lui Alin Teglaş nu are nici un mijloc de apărare în faţa lumii. Neînţelegând răul, e incapabil să-şi construiască anticorpi la răutatea din jur. Cu o abordare tandră, actorul construieşte un personaj delicat, discret, sensibil şi jucăuş în acelaşi timp, a cărui singură evaziune se petrece în lumea colorată a obiectelor de plastilină (modelate ingenios de Iris Spiridon). Alin Teglaş este excelent în redarea durerii amorţite cu care personajul s-a obişnuit, a blândeţii extraordinare şi a unei candori nesfârşite în universul în care toate distincţiile etice au fost atenuate. Duplicitate, ticăloşie, trădare, chiar şi în singurul domeniu care dă confort şi atenuează suferinţa - prietenia - definesc această lume. Ele fac parte din setul de adaptare primit la naştere, iar personajul conturat de Romulus Chiciuc o atestă. Adolescentul său distrat, cu timidităţile vârstei, uneori naiv, dar, în rest, hiper-maleabil şi super-adaptabil convinge imediat căci, cu incredibila naturaleţe a actorului, orice replică pare concepută anume pentru el.
Printre liniile de continuitate ale spectacolelor lui Afrim se numără şi autocitarea. De data aceasta, autocitarea are loc prin bunica imaginată de Elena Popa. Actriţa reproduce aici acelaşi personaj amuzant din Trei surori de la Sf. Gheorghe. Dând uşor impresia de retardare, bunicuţa Elenei Popa e prinsă permanent într-un dialog interior ininteligibil pentru spectator. Din el răzbat doar mormăieli de neînţeles, cărora nici unul dintre personaje nu le poate răspunde. Veşnic supărată pe lumea postcomunistă răsturnată, actriţa, extrem de energică, îşi păstrează stilul abrupt, oarecum primitiv cu care face deliciul publicului în fiecare dintre montările semnate Afrim.
Ca întotdeauna când e vorba de producţiile acestui regizor, unii găsesc că spectacolul e foarte reuşit, alţii au îndoieli. Fac parte din cei cărora Plastilina de la Ploieşti li s-a părut printre cele mai pregnante montări ale lui Radu Afrim. Mergeţi şi vedeţi dacă e aşa.