Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Plastilină

Fraiere, ce fraier eşti, nu avem destin - Plastilină


Suplimentul de cultură, decembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe 17 noiembrie 2005 a avut loc la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti premiera spectacolului Plastilină (textul îi aparţine unuia dintre cei mai în vogă dramaturgi ruşi tineri, Vasili Sigarev), în regia lui Radu Afrim. Scenografia este semnată Ştefan Caragiu. Actorii aleşi de Afrim pentru acest spectacol sînt Alin Teglaş, Romulus Chiciuc, Elena Popa, Raluca Zamfirescu, Andrei Vasluianu, Karl Baker, Ioan Coman, Otilia Pătraşcu, Lorena Ciubotaru, Dragoş Cîmpan, Lucia Ştefănescu, Florica Dinicu, Cristina Modoveanu, Alexandru Pandele, Tudor Smoleanu, Carmen Ciorcilă, George Angelescu, Sebastian. Obiectele din plastilină au fost realizate de Iris Spiridon.



Mihaela Michailov: Mă gîndesc, înainte să intrăm în Plastilină, că ar fi bine să dăm un flash din Adam Geist, spectacolul făcut de Afrim la Brăila, un fel de frate geamăn, ca underground al relaţiilor, al Plastilinei de la Ploieşti. Spectacolele sînt diferite estetic, asta e clar, însă au în comun forţa fragilă a unor adolescenţi daţi cu capul de podea, care merg pe şine separate şi, la un moment dat, intră în acelaşi tunel. Sînt nişte puşti ce planează deasupra betonului în care trăiesc şi au o relaţie afectivă cu slăbiciunea lor. Tot traseul ăsta al lor e ca un salt de la sol, un earth jumping.

Constantin Vică: Mă gîndeam cînd te ascultam că atunci cînd faci arta asta, cînd vorbeşti de ea şi începi să-i vezi anumite sensuri, toate astea se întîmplă tocmai pentru că noi am trecut pe la şcoală. Şi am parcurs un anumit ritm al învăţării, ştim ce este o expresie şi de ce este într-un anume fel, asta pe de o parte, iar pe de altă parte, ştim că un creator niciodată nu se epuizează într-o secvenţă. Marii regizori nu aruncă niciodată un spectacol şi gata. E legitim să legi două spectacole ale unui regizor care vin unul după altul şi care au personaje ce se construiesc aproape la fel. Dar hai să uităm că am trecut prin şcoală şi hai să uităm că există acel Radu Afrim, adică hai să nu mai vedem identităţile astea. Personajele mor în favoarea sau în defavoarea celui care priveşte, duc segmente de sens şi la un moment dat dispar.

M.M.: Aici tocmai asta e mişto: personajele astea nu sînt personaje în sensul ficţionalizat al reprezentării unei convenţii limitate. Ele sînt lumi, de fapt.

C.V.: Sînt personaje care se plimbă prin periferii. Şi oamenii se identifică cu ele şi spun la un moment dat: şi eu sînt mic şi prost ca tipul din Plastilină, şi eu am avut un prieten care zicea: "Fraiere, ce fraier eşti...".

M.M.: Ei sînt totuşi centrul propriei lor periferii. O periferie mult mai autentică decît orice faţă a blocului. Imaginea cea mai fragilă din Plastilină mi s-a părut grămada aia brută de carne tocată. Ei bine, acolo e transformarea esenţială. Şi aia e adevărata plastilină, care nu-ţi este dată de la bun început, dar la care ajungi. Momentele cînd copilul îşi bagă mîinile prin carne şi încearcă să-i dea o formă sînt cele mai sensibil dure.

C.V.: De fapt, peste tot vezi figurine gata făcute.

M.M.: Ele sînt date.

C.V.: Exact. E ca la Nichita Stănescu: şi-n fiecare loc mai punem un zeu, mai punem o figurină. Dar figurinele alea sînt date. Tu nu-l vezi pe băiatul din Plastilină cînd face figurine, în schimb îl vezi cum se uită la carnea aia.

M.M.: Se holbează halucinant. Pentru mine e imaginea cea mai pregnantă.

C.V.: Mie îmi era şi foame.

M.M.: E clar atunci. Şi toată încercarea asta de a ridica, de a construi ceva din carne tocată are în fundal fotografiile cu Alin Teglaş (actorul care joacă rolul principal) sărind pe un cîmp. Ca şi cum îi vezi pe copiii din Cişmigiu care sar pe saltele.

C.V.: Mai e mişto şi monologul pe care îl spune în faţa cărnii tocate. Acolo se vede scriitorul din dramaturg. E un monolog scris la un grad zero de limbaj, simplu, direct. Ca la Salinger. Lucrurile se petrec normal, firesc şi, la un moment dat, punctul culminant nu e în piesă.

M.M.: E în tine.

C.V.: Da.

M.M.: Ca În grădina de ciment. E o acumulare care explodează la un moment dat.



E o tîmpenie să pui semnul egal între actual şi autentic

C.V.: M-am gîndit să privesc în afara temelor. Pentru că peste tot există teme, homosexualitatea, de exemplu.

M.M.: Plus că nu despre asta era vorba în Adam Geist.

C.V.: Teatrul lui Afrim îţi dă o poveste, te păcăleşte cu mize politice, sociale, dar miza nu e acolo, miza e să te emoţioneze.

M.M.: Afrim nu e un regizor cu teme, eseuri poetice sau mai ştiu eu ce. El e un regizor cu lumi, cu universuri, în care emoţia e viscerală. Lumi actuale pentru că sînt puternice şi organice, fie că e vorba de Cehov, de Dea Loher sau de Vasili Sigarev.

C.V.: Pe mine mă enervează cei care pun aiurea semnul egalităţii între actual şi autentic.

M.M.: Da, e o tîmpenie. Însă noi avem atîtea şabloane... Auzi peste tot: un spectacol despre incomunicare sau despre identitate etc. Actualitatea nu ţi-o dă neapărat textul, ci felul în care îl raportezi la actualitatea ta, a creatorului din tine, miza pe care o ai sau pe care refuzi să o ai în felul ştiut de toţi. Oricum, la Afrim, kitsch-ul asumat e miza decrispării şi a unui grad secund de implicare-distanţare. E un kitsch complex exact ca acela pe care îl analizează Matei Călinescu.

C.V.: E un kitsch care limitează şi delimitează.

M.M.: De exemplu, kitsch-ul nunţii.

C.V.: E tare de tot, pentru că, dacă stai să te gîndeşti, tot ce e film est-european are şi o nuntă la un moment dat. E un ritual.

M.M.: Suculent. Printre pumni în gură, hai şi cu o învîrtită mică.

C.V.: Pe de altă parte, nu mai e nunta cu rol de fundamentare, care să creeze un destin. Pentru că, fraiere, ce fraier eşti, nu avem destin.

M.M.: Sau fraiere, ce fraier eşti, avem doar vise din carne tocată.



 Toate articolele despre Plastilină


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihaela Michailov


Alte articole

 Galerie foto - Plastilina, Radu Afrim
 Îmbătrînesc şi-mi pare rău, Liviu Ornea
 Afrim cel crud şi Plastilina, Nicolae Prelipceanu
 Atrocităţi cu amortizorul duios - Plastilină, Cristina Rusiecki
 Fiinţe de Plastilină, Cristina Modreanu
 Toate articolele despre Plastilină


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer