Adaptată limbajului epocii, în România, ea schiţează un tablou al rătăcirilor tinereşti din patrie. Este, ca atîtea piese şi spectacole de azi, o tragedie care face, din cînd în cînd, pe comedia. E drama sfîrşită în tragedie a unui adolescent sărac dintr-o lume sărăcăcioasă care cumpără carne tocată ieftină "de la Palatul Culturii", de ziua naţională. Figuri felliniene ale unui kitsch specific societăţii postcomuniste populează un spectacol de o cruzime, ca să zic aşa, exemplară. Cartierele marilor oraşe româneşti s-ar putea recunoaşte uşor în tabloul pe care-l închipuie Radu Afrim, împreună cu scenograful Ştefan Caragiu. Dar cei de pe-acolo nu se duc la teatru ca să se vadă. Violenţa limbajului decade la un moment dat al spectacolului în aceea fizică, pentru că fizicul este cel care-i chinuieşte pe adolescenţii din centrul piesei: alături de Maxim, orfanul din Kazan, mai e şi Lioha, fiul responsabilei de la o piscină, deci avînd monedă de schimb în lumea mercantilă în care cel dintîi e total dezarmat. Ceea ce-l şi face obiectul brutalităţilor de tot felul, pînă la uciderea sa de către un declasat, pederast.
Alături de actriţa-mascotă a lui Afrim, Elena Popa, în acelaşi ton ca-n Cehovul parodiat care a scandalizat atîta lume bună a teatrului românesc de azi, apare, de asemenea remarcabil, cu un joc extrem de subtil, închipuind rătăcirea şi ambiguitatea vîrstei, Alin Teglaş, o figură de adolescent imberb căutînd ceva, o identitate probabil. Dacă în prima sa apariţie, cînd cei care-l veghează pe Spira, copilul care s-a sinucis, au cu toţii în faţă o farfurie cu supă clară, numai el rămîne cu farfuria goală şi lingura neutilizată, abia în ultima, cînd e el însuşi mort, Max(im) ajunge să mănînce din pomană. A sa proprie. Apariţia din cînd în cînd a lui Spira-mortul punctează expresionist spectacolul, amintind că nu e "de rîs" decît strict trecător. La primii trei actori din distribuţie, Alin Teglaş (Maxim), Romulus Chiciuc (Lioha) şi Elena Popa (bunica lui Maxim), apare constant o anumită intonaţie ardelean-clujeană, utilă poate aici, marcînd, la nepot şi bunică, defectul de a veni din altă parte ("Kazanul nu mai e ce-a fost", repetă bunica-Elena Popa, obsedant şi comic). Mesajele din afară nu prea au cum ajunge în această lume, deoarece cutiile poştale sunt situate într-o coloană urcătoare, pe zid. Plastilina poate simboliza lipsa de consistenţă a adolescentului, pe care-l manipulează, moral şi chiar fizic, tot felul de oameni dintr-un fel de sub-lume, o nonsocietate a lumpenilor. Nevrozele sexuale ale părinţilor au devenit aici obsesii sexuale ale copiilor, care-i poartă, pe unii, cei mai dezarmaţi, cum e Max, pînă la pierzanie. Cînd auzi dialogurile din spectacol parcă te-ai trezi în lumea tinerilor de mahala din România de azi. Parcă te-ai trezi brusc într-un coşmar al limbajului şi al moralei.
Radu Afrim a lucrat bine şi cu alţi actori, dintre care unii nu au de spus decît foarte puţine cuvinte şi sunt, cu toate acestea, prezenţe foarte vii pe scenă, la cîţiva centimetri de spectatori: Raluca Zamfirescu, în rolul profesoarei obsedate de sex, dar mascîndu-şi interesul într-o severitate mult peste domnişoara Cucu, Andrei Vasluianu, Karl Baker, Ioan Coman, într-un rol destul de nuanţat, amintind prin ceva de Verşininul din spectacolul cu Trei surori, pus de Alexandru Dabija, Otilia Pătraşcu, Lorena Ciubotaru, Dragoş Cîmpan, Lucia Ştefănescu, Florica Dinicu, Cristina Moldoveanu, Alexandru Pandele, Tudor Smoleanu, ca un răspuns la alt nivel-pol la nehotărîrea eroului, într-o perpetuă ezitare subtil marcată, Carmen Ciorcilă, George Angelescu şi Sebastian. Muzica e şi ea un personaj, de care ajungi să ţii seama.
În ultima vreme, tot mai multe spectacole îşi iau publicul cu ele pe scenă, încît mă întreb ce-o să se aleagă de bietele săli de sute şi sute de locuri, în cele din urmă. Aici, la Plastilina lui Radu Afrim, nici nu se putea altfel, apropierea de actori creînd o puternică impresie, de la prima scenă la cea din urmă, iar figurinele din plastilină pe care le tot face eroul, semne clare şi ermetice în acelaşi timp, au alt efect văzute din proximitate decît din fotoliile comode ale sălii.