Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Plastilină

Îmbătrînesc şi-mi pare rău


Observator Cultural, aprilie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu, nu e vorba despre vechiul şlagăr, ci despre felul cum mă simt uneori cînd merg la teatru şi, mai ales, cînd citesc sau ascult anumite cronici sau interviuri. Aflu din ele, de exemplu, că nu se mai poate face teatru ca pe vremea lui Cehov, dar nici ca pe vremea lui Ciulei - vechi, vechi, prăfuit -, aflu că ne grăbim (unde Dumnezeu? mai citeşte cineva La lenteur?), că e nevoie de un teatru direct, visceral (asta să fie noutatea?), care să vorbească tinerilor (de ce numai lor?, mă revolt instantaneu) pe limba lor (considerată, aşa se vede, precară, frustă, vulgară, care spune repede lucrurilor pe nume, dar nimic în plus).

De la un tînăr regizor care se vrea în răspăr cu orice canon, evident înzestrat şi dăruit cu mult har, aflu că îşi doreşte să se adreseze în continuare tinerilor, la care, neîndoios, are mare priză, şi să "mutileze în continuare texte". De ce, domnule Radu Afrim? De ce trebuie mutilat un text ca să faci un spectacol bun? Şi nu e vorba doar de a rearanja scene, eventual de a muta accente sau de a comprima / condensa, de a corecta posibile erori de scriitură care, să spunem, potenţează lirismul şi sărăcesc teatralitatea, nu, e vorba chiar de a schimba complet sensurile, articulaţiile textului. Mie mi se pare că ne plasăm astfel în deplină contradicţie, dar probabil că o mi se spună că e doar efectul săracei mele gîndiri matematice: cineva, un regizor, ia un text clasic, pasămite pentru că e actual, pentru că încă are ceva să ne transmită; apoi îl hăcuieşte după voie, ca să arate că a fost prost scris şi că ceea ce se cam înţelegea din el pînă acum (mă refer la ideea generală, nu la detalii) e depăşit, eronat, într-un cuvînt, nimeni n-a înţeles nimic. Nu prin ce credea lumea e textul acela actual, ci prin ceea ce îi spune el cutărui regizor şi numai lui. Şi ca să ne convingă, îl rescrie, sau îl mixează cu unul sau mai multe texte ale aceluiaşi autor sau ale altora. Zice el că ideea rămîne (aceea pe care nimeni n-o văzuse). Dimpotrivă, nu rămîne nimic. Se văd doar, a cîta oară?, demonii unui creator (regizor, în speţă) care se foloseşte de un text clasic ca de un pretext pentru a-şi etala aceleaşi şi aceleaşi obsesii. Care, sigur, pot face un spectacol foarte frumos. Dar de ce e nevoie să-l chinuim pe Cehov - e doar un exemplu - pentru asta? Lasă că şi alţi regizori, mai "aşezaţi", sînt uneori cuprinşi parcă de raisefiber şi nu pot rezista tentaţiei de a schimba pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, cînd nu se avîntă direct la dramatizări (personale). Nu cred deloc că a te apropia de un text cu discreţie şi respect (vorbă mare!) înseamnă a-l anchiloza, a-l muzeifica, a-l înmormînta.

Am văzut spectacolul Plastilina, cu care Radu Afrim a luat premiul UNITER pentru regie. M-am dus cu uriaşe aşteptări stîrnite de cronicile ditirambice pe care le citisem. Sincer să fiu, mi s-a părut un spectacol onorabil şi atît. Frumos, inventiv, cu momente emoţionante, combinînd poezia cu durităţi uneori greu suportabile (care, chiar ele, nasc poezia), dar, să fim serioşi, s-a mai văzut!, jucat foarte bine aproape de toţi actorii, e totuşi un spectacol care face destule concesii gustului comun şi răspunde clişeelor la modă (o profă imbecilă, nimfomană şi hrăpăreaţă, elevi şmecheri care o iau la mişto etc.), care face loc unei demonstraţii de virtuozitate actoricească (a Elenei Popa) care smulge aplauze, dar rupe firul dramatic şi, de fapt, nu are ce căuta acolo unde e pusă, apare ca un număr separat, cum nu sînt celelalte momente, un spectacol care, ca multe altele asemenea lui, spune nişte adevăruri despre lumea în care trăim. Ceea ce mă derutează pe mine e senzaţia că aceleaşi adevăruri (singurătatea fundamentală a fiecărui om, indiferenţa celorlalţi, dificultatea de a continua să trăieşti într-o lume amorfă, chemarea morţii etc.) le spune şi Cehov - e doar un exemplu -, nu mi se pare că textul lui Sigarev (mă rog, textul spus în spectacolul lui Radu Afrim, originalul nu l-am citit), nici spectacolul lui Afrim, sparg munţii sau spun ceva ce nu s-a mai spus. O fi mai direct spus, nu zic. Dar e oare aşa de rău să adăstăm o clipă, să nu fim aşa direcţi?

Se mizează pe un teatru cam la prima mînă, aproape nemediat, care aduce "realitatea nefardată" pe scenă. Nu mă convinge nicicum.

Cînd am predat în America, un student mi-a reproşat că nu îi încurajez să pună "stupid questions". Răspunsul meu a fost că, în loc să întrebe ce le vine pe limbă, ar fi poate preferabil să se gîndească un pic şi apoi să pună, dacă e cazul, o "clever question". Am avut evaluări excelente la final.

Poate că şi teatrul românesc e cam grăbit şi nu nimereşte întotdeauna întrebarea deşteaptă. Nu sînt convins că formula excesiv percutantă despre care am amintit e cea cîştigătoare, nici chiar pe termen scurt. Din fericire, aşa cum se vede şi din unele spectacole ale lui Radu Afrim, alternativă există.



 Toate articolele despre Plastilină


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Liviu Ornea


Alte articole

 Galerie foto - Plastilina, Radu Afrim
 Fraiere, ce fraier eşti, nu avem destin - Plastilină, Mihaela Michailov
 Afrim cel crud şi Plastilina, Nicolae Prelipceanu
 Atrocităţi cu amortizorul duios - Plastilină, Cristina Rusiecki
 Fiinţe de Plastilină, Cristina Modreanu
 Toate articolele despre Plastilină


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer