Adolescenţă? Deci, tristeţe! - Mamă, mi-am pierdut mâna! la Teen-Fest şi FNT, 2018

Şi singurătate. Şi confuzie. Şi neputinţa care ucide speranţa. Şi dorinţa de a aparţine. Şi frustrarea de a fi respins. Şi disperarea de a te simţi, de a fi altfel decât toţi membrii familiei. Şi imposibilitatea de a comunica cu oricare dintre ei.

Toate cele de mai sus sunt adevărate şi sunt cu toatele prezente în Mamă, mi-am pierdut mâna!, spectacolul montat în ianuarie 2018 de Alexandru Măzgăreanu la Piatra Neamţ.

Din păcate, ele nu sunt suficiente pentru a forma un spectacol de teatru rotund, viu, capabil să pună întrebări, să apropie generaţiile, să doboare prejudecăţi, să propună o cale de înţelegere.

În ciuda unor scene spectaculoase (elementele de decor create de Romulus Boicu şi momentele acrobatice coordonate de Alexandru Suciu sunt ofertante), a prestaţiei controlate şi pline de energie a Aidei Avieriţei şi a altor câtorva personaje secundare memorabil conturate (Starman-ul lui Dragoş Ionescu, Tanti Sveta a Cătălinei Ieşanu şi Bunica Loredanei Grigoriu), montarea de la Teatrul Tineretului nu are ritm, adesea plictiseşte şi dă senzaţia că durează cu măcar jumătate de oră mai mult decât ar fi fost necesar.

Cele mai multe dintre situaţiile (plauzibile) cu care se confruntă eroina principală sunt tratate cu superficialitate, deznodământul nefericit nu stă o secundă sub semnul întrebării, evoluţia personajului principal e inexistentă.

Lipsit de poveste, textul Mariei Kontorovich se mulţumesc să enumere problemele unei vârste şi să le contorizeze cu un aer mai degrabă contabil. La rândul său, regia lui Alexandru Măzgăreanu nu reuşeşte să ofere coerenţă ansamblului. Câteva rezolvări scenografice ingenioase şi sclipiri actoriceşti sunt prea puţin pentru a crea un spectacol cu adevărat relevant.