Bucureşti. Instalaţie umană este, în mod clar, un manifest, coordonat de Radu-Alexandru Nica, după un concept de Florin Fieroiu. Ca performeri îi avem pe Nicholas Caţianis, Ada Galeş, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci şi Ciprian Nicula. Dramaturgia: Ada Lupu, Florin Fieroiu, Radu-Alexandru Nica. Concept şi realizare instalaţie video / obiect / deformance intro: Andu Dumitrescu, Mişcare scenică: Florin Fieroiu, Muzică originală şi sound design: Vlaicu Golcea, Asistent regie: Irina Crăiţă-Mândră, Coordonator: Radu Nica. Astea sunt numele celor care au contribuit la această demenţă frumoasă.
Foarte personal, haotic, nebun, fără limite, ridică probleme într-un mod curajos şi tăios. Pune degetul pe i şi punctul pe rană. Nu se sfieşte, nu se ascunde, spune lucrurilor pe nume. Oamenii de pe scenă sunt adunaţi într-un soi de dream team. Pe lângă faptul că sunt de-a dreptul frumoşi, cu o energie care te fură şi te face să îi absorbi din priviri, te iau de cap şi te trec prin toate stările. Da, te fac să te simţi inconfortabil; da, îţi vine să te ridici şi să scandezi cu ei; da, îţi răvăşesc nişte chestii pe interior; da, te amuză modul în care spun anumite lucruri, pentru că ştii, de fapt, că sunt destul de grave; da, îţi vine să intri în pământ de ruşine când te iau la întrebări; da, orice reacţie ai avea înainte, în timpul sau după spectacol, nu poţi rămâne indiferent. Da, da, da, da! Te aruncă în realitatea pe care o trăieşti, pe care o treci cu vederea pentru că e mai bine aşa sau va trece şi ea la rândul ei.
De obicei ne supărăm când cineva ne spune că suntem într-un fel, pentru că nu vrem să recunoaştem. Tocmai de asta ne doare, pentru că ştim ce şi cum suntem. Aici eşti pus la zid, dar nu înainte de a vedea şi partea lor vulnerabilă. Oamenii aceştia şi-au expus zonele de siguranţă în văzul lumii. E un risc imens. Şi un succes pe măsură. Poate să îţi placă foarte tare sau poţi să îl urăşti - în orice caz, stârneşte o reacţie. Din punctul meu de vedere, cam aşa trebuie să fie un spectacol de teatru. Şi, până la urmă, de asta facem teatru. E despre ce (ţi) se întâmplă. E o dezbatere. E un punct de pornire... spre a te ridica din scaun şi a-ţi face procese de conştiinţă. E un pas înainte.
Am iubit curajul lor de a merge până la capăt. Nu există cale de mijloc în această instalaţie umană, e totul sau nimic. Şi a fost tot. De la decor, costume, muzică, efecte vizuale până la ce spuneau cu vorbele şi corpurile lor. Îmi vine să scriu mai mult, dar nu vreau să deranjez procesul de acumulare. Te mişcă pe interior şi te determină să te mişti şi pe exterior. E dureros de bun. De privit şi de primit din plin, fără fofilări şi fără ocolişuri. E atât de uman încât de sperie şi te vezi atât de mult pe tine, că te gâdilă organele interne. E un spectacol necesar, o experienţă prin care trebuie să treci.
Teatrul e oglinda vieţii. Oh, ăsta e unul din momentele în care vorba capătă sens (unic)...
Programul zilelor următoare aici.