Adevărul e al aceluia care plăteşte - Evangheliştii

Un trăsnet a tulburat, la început de decembrie, tihna ce caracterizează viaţa "dulcelui tîrg" ieşean: la Ateneu, o instituţie publică de cultură finanţată de consiliul local, s-a montat piesa Alinei Mungiu-Pippidi, Evangheliştii. Scrisă la începutul anilor '90, lucrarea dramatică a fost recompensată cu Premiul UNITER pentru Cea mai bună piesă a lui 1992, a fost editată în volum, tradusă şi tipărită şi în SUA, de Modern International Drama New York, montată în Ungaria. Niciodată, însă, pe o scenă autohtonă.


"Nici poveştilor cu zei nu le strică puţină logică"

Directorul Ateneului, regizorul Benoît Vitse, s-a încumetat să o aducă la rampă. Neavînd o trupă stabilă, a apelat la o distribuţie formată din actori tineri, majoritatea studenţi la teatru. La premieră, toate cele 250 de locuri ale sălii erau ocupate. Ce a urmat a devenit un soi de "proces al maimuţelor", care a amestecat oameni ai bisericii, critici de teatru, scriitori, intelectuali, politicieni, oameni simpli. S-au folosit cuvinte grele, inclusiv cenzură, intoleranţa a lovit în stînga şi-n dreapta, bigotismul s-a arătat în cele mai urîte înfăţişări ale sale, răutatea şi invidia au dat pe dinafară. Cei mai mulţi dintre combatanţi s-au exprimat în necunoştinţă de cauză: nici nu citiseră piesa, nici nu văzuseră spectacolul. Au auzit că... şi s-au simţit datori să.... Biserica a stigmatizat textul, considerîndu-l o blasfemie; Consiliul Local a dat cît a putut de tare cu bîta în baltă, iniţial cerînd avizarea repertoriului, aşa ca la Judeţeana de partid de altădată, apoi, şi mai rău, trimiţînd ministrului Culturii un memoriu prin care să li se spună, de acolo, de la centru, dacă textul e valoros şi trebuia montat sau nu. Vehemenţii cereau destituirea directorului, care, în plus, mai e şi francez. Multora li s-au aprins beculeţele oportunismului şi au şi ochit scaunul directorial, numai bun, din punctul lor de vedere, pentru o sinecură.

Grotescul a continuat cu acuze la adresa autoarei care, deşi e ieşeancă de-a noastră, n-ar avea voie (!) să scrie piese de teatru; alţii i-au scormonit în biografie, aruncînd cu ocări şi invenţii prin gazete locale. După ce au desfiinţat dramaturgul, au luat în vizor regizorul: e un spectacol pornografic, fantasmele sexuale ale realizatorului sînt urcate la rampă, e scandalos! Nu mai conta opera, nici piesa, nici spectacolul, calităţile sau imperfecţiunile lor pălind în faţa atîtor umori. Ca un bumerang, scandalul a devenit o eficientă strategie, neintenţionată, de marketing: se joacă cu casa închisă! Dar arată şi cît de fragilă este încă, în România, libertatea de expresie.


"Uneori, trebuie să-i minţi pe oameni, dacă vrei să-i salvezi"

Regele Lear al lui Shakespeare a fost interzis de cenzura lordului şambelan; Tartuffe al lui Molière a aşteptat doi ani pentru a putea fi reprezentat; Bărbierul din Sevilla al lui Beaumarchais a stat sub lacăt nu mai puţin de nouă sezoane. Păstrînd proporţiile şi păşind în 2005, Evangheliştii Alinei Mungiu-Pippidi au rămas 13 ani între coperţile unui volum. Textul a panicat Biserica, deşi nu se vrea o scriere apocrifă, iar critica lui trebuie făcută cu mijloace profane. Evangheliştii e o ficţiune literară: în Antiohia, la Academia filosofului sofist Cherintos, în care învaţă patru discipoli (Matei, Luca, Marcu şi Ioan), soseşte Pavel din Taurus, cetăţean roman, care plăteşte să se scrie "o relatare apologetică a vieţii şi morţii unui proroc evreu"; Pavel e însoţit de un Povestitor, un personaj misterios, care se dovedeşte mai apoi a fi Iisus, un Iisus. Discipolii se pun pe treabă, îi ascultă spusele, dar mai ridică ochii de prin pergamente şi mai dau glas raţiunii, căci, zice Ioan, "nici poveştilor cu zei nu le strică puţină logică". Aşa le trece prin minte că era absurd ca prorocul să fie celibatar, că Maria Magdalena putea fi soţia sa, că, de fapt, Baraba fusese cel răstignit de Pilat. Apologiile odată încheiate, la o "cină de taină", Pavel îi otrăveşte pe toţi, pentru a împiedica aflarea adevărului despre felul în care s-au născut aceste apologii.

Piesa Alinei Mungiu-Pippidi e densă în idei, bogată în semnificaţii filosofice, impecabilă sub aspectul structurii dramatice, ranforsată cu trimiteri la teoriile moderne ale psihologiei sociale şi istoriei. Tema ei reală este evaluarea modului în care se consemnează trecutul, întrebarea pe care o ridică fiind cît adevăr cuprind lucrările istoriografice. "Adevărul e al aceluia care plăteşte"; "istoria este aceea care s-a scris, nu aceea care a fost"; "singurele religii care triumfă sînt cele îmbrăţişate de oamenii bogaţi", zice Cherintos. Lumea care se duce la teatru ştie că tot ce se petrece acolo e convenţie, că piesa e un travaliu al imaginaţiei, o lucrare scriitoricească. Un text literar nu trebuie judecat cu unităţile de măsură ale cărţilor sfinte. Replicile Alinei Mungiu-Pippidi nu sînt, şi nici nu aspiră să devină, "literă de evanghelie". Piesa aceasta nu e o "blasfemie"; e un text cu certe calităţi teatrale, o re-interpretare, un joc de-a "ce-ar fi dacă...". Practica e curentă, vezi doar Codul lui Da Vinci, şi constă în schimbarea perspectivei asupra unor evenimente. Fie ele chiar fondatoare.

În privinţa sugestiilor de natură erotică, ele fac parte din profilul decadent al timpurilor în care este localizată acţiunea (deceniul şapte al erei noastre, Antiohia, un "oraş de prostituate şi cămătari", aflat sub stăpînire bizantină). Şi să ne mai amintim şi de celebrele banchete şi orgii sexuale ale lumii romane, o lume pentru care homosexualitatea şi incestul, spre exemplu, erau îngăduite.

Spectacolul lui Benoît Vitse e unul în slujba textului pe care îl pune în scenă. Cuminte din punct de vedere regizoral, mizanscena respectă, cu sfinţenie, didascaliile. Găselniţa pe care Benoît Vitse şi-a permis-o a fost realizarea, în planul secund al spaţiului de joc, a unui comentariu non-verbal, vizual-coregrafic, al succesiunii de întîmplări scenice, comentariu susţinut de cîteva personaje mute. Vizualitatea de tip pictural individualizează viziunea lui Vitse. Frame-uri care condensează sensuri fac trimiteri, dinamizează un text caracterizat printr-o teatralitate de tip preponderent discursiv. Plăcută privirii este imaginea cu ospăţul final, o "poză" gen Cina cea de taină, speculînd ideea, lansată de best-seller-ul lui Dan Brown deja amintit, că printre apostoli exista şi o femeie. Costumele eclectice, unele de epocă, altele contemporane, doresc să spună că poveştile, indiferent de cronologia lor, se scriu mereu în acelaşi fel.

Distribuţia a reunit o echipă de interpreţi aflaţi la început de carieră, a căror lipsă de experienţă a fost suplinită de entuziasm. Ca nivel general, reprezentaţia se plasează la o cotă valorică de mijloc.

Evangheliştii Alinei Mungiu-Pippidi nu-şi propune să ilustreze Scriptura. Lucrarea e una artistică, nu una de Dogmatică, şi aprecierea ei trebuie făcută după canoane estetice. Fundamentalismul e păgubos, indiferent în numele cărei idei e purtat. "Cazul" Evangheliştii arată cît de dificil este exerciţiul toleranţei şi cît de sub centură se poartă polemicile în România. Cît priveşte cenzura, ea trebuie să rămînă definitiv în cărţile de istorie.

---

Ateneu-Centru European de Creaţie, Iaşi
Evangheliştii de Alina Mungiu-Pippidi, premieră pe ţară
Regia: Benoît Vitse
Scenografia: Gelu Rîşca
Cu: George Şfaiţer (Cherintos), Genovel Alexa (Matei), Dumitru Rusu (Luca), Theodor Ivan (Marcu), Ovidiu Ivan (Ioan), Nicoleta Ciobanu (Elena), Matei Bogdan (Apostolul Pavel), Cosmin Maxim (Apostolul Petru), Emanuel Florentin (Povestitorul), Augustina Bădărău, Lorena Condruţ, Ştefania Matei, Bogdan Matcăbojă, Andrei Onofrei (personajele mute).