Cacealmaua Evangheliştii - Evangheliştii

Nici un spectacol de teatru nu a stârnit în 2005 atâtea ecouri ca montarea piesei Evangheliştii a Alinei Mungiu- Pippidi. Din nici un spectacol realizat în România pe parcursul anului trecut nu au apărut imagini la mai toate posturile de televiziune şi fotografii în toate ziarele, cum s-a întâmplat cu montarea lui Benoît Vitse de la Ateneul Tătăraşi din Iaşi. Nu mai departe de joi, 2 februarie, cotidianul Le Monde a publicat un articol inflamat despre "Unda de şoc a Evangheliştilor", care ar fi zguduit toată ţara după premiera din decembrie. Dar cum e, de fapt, spectacolul despre care s-a scris şi vorbit cel mai mult anul trecut în România?

Piesa Evangheliştii a fost desemnată de către juriul UNITER ca Cea mai bună piesă a anului în 1992 şi a avut premiera abia în 2005 (ceea ce nu e o excepţie, dat fiind că puţine dintre piesele premiate în cadrul acestui concurs au fost jucate). Textul povesteşte cum Apostolul Pavel vine să comande filosofului Cherintos şi elevilor săi scrierea unor cărţi care să spună istoria profetului Isus din Nazareth. Pe măsură ce scrierile sunt redactate, Cherintos înţelege că ele vor sta la baza unei noi religii, iar iubita lui, Elena, se îndrăgosteşte de povestitorul care îl însoţeşte pe Pavel şi care le dă elevilor Matei, Luca, Marcu şi Ioan amănunte despre întâmplările consemnate. Povestitorul se dovedeşte a fi Iisus, nu întotdeauna de acord cu ideile lui Pavel, care vrea să manipuleze istoria în favoarea religiei de ale cărei baze organizaţionale se ocupă. În final, Pavel îi otrăveşte pe toţi cei care au participat la scrierea Evangheliilor, iar după protestul lui Iisus îl ucide şi pe acesta. Care se ridică, în cele din urmă, contemplând cu tristeţe dezastrul şi îi spune femeii iubite "Astă-seară vei fi cu mine în Rai!". E un final spectaculos, o lovitură de teatru care vine să impună imaginea unui Iisus trist pentru că iubirea lui schimbă prea puţin oamenii, dezamăgit că aceştia preferă unei schimbări autentice, din interior, una de circumstanţă, condiţionată de primirea unei răsplăţi, fie ea şi promisiunea vieţii veşnice.


Un spectacol studenţesc

Ceea ce se vede pe scena Ateneului Tătăraşi este o montare modestă, la limita cu amatorismul, un spectacol ai cărui interpreţi foarte tineri sunt corecţi, dar fără strălucire şi, dată fiind lipsa de experienţă scenică (majoritatea interpreţilor sunt la primul rol după absolvire), nu au capacitatea de a hrăni din interior rolurile cu o "istorie" atât de bogată. O simplă reproducere a textului apărut în volum, cu mici modificări nesemnificative, spectacolul are şi câteva scene reuşite, dintre care cea mai frumoasă este chiar una îndelung comentată: momentul în care Elena îi spală picioarele lui Iisus şi i le şterge cu părul ei, sărutându-i-le. Reprodus de trei cupluri, unul după altul, momentul devine ilustrarea atemporală a emoţionantei dovezi de existenţă a iubirii, ca prim motor al lumii. Discutabilă, estetic vorbind, este alegerea regizorului de a dubla scenele din piesă cu imagini compuse de personaje mute, imagini inspirate din opera fotografică a lui Jan Saudek, controversat fotograf ceh, care nu s-a ferit de reinterpretări contemporane ale unor imagini sfinte pentru creştini, cum ar fi Fecioara Maria cu pruncul sau Iisus răstignit. Unele dintre imaginile care l-au făcut celebru pe Saudek, mai toate incluzând nuditate parţială, sunt reproduse pe scenă cu actori, într-o forţată asociaţie de idei cu dezbaterea propusă de text.

Atrăgând ceva din faima internaţională a cehului care şi-a făcut o meserie din a şoca prin fotografiile sale, regizorul Benoît Vitse joacă, de fapt, la cacealma, obţinând un efect similar fără vreo contribuţie originală şi plasându-şi spectacolul în prima linie a dezbaterii publice, unde altfel acesta n-ar fi avut nici o şansă să ajungă. E drept că începutul a fost făcut chiar de poziţia dură a reprezentanţilor bisericilor. Declaraţiile aparţinând atât Bisericii Ortodoxe, cât şi Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi, au venit numai după ce piesa, care a fost între timp tradusă în limbi de circulaţie, a devenit spectacol.

Intervenţiile şi protestele bisericilor, declaraţiile autorităţilor ieşene, care au luat în considerare la un moment dat şi interzicerea spectacolului, au hrănit curiozitatea publicului, care a umplut până acum de 8 ori sala de 250 de locuri a Ateneului din Tătăraşi. Spectacolul a fost reluat pe 18 ianuarie, se joacă o dată pe săptămână, dar la reprezentaţia din 31 ianuarie, când l-am văzut, în sală erau deja câteva rânduri goale.


Spectacolul culpabilizării

Că regizorul Benoît Vitse nu este chiar o victimă inocentă a "primitivismului românesc", aşa cum încearcă să acrediteze articolul din Le Monde, o demonstrează intenţia sa declarată de a scrie o continuare a piesei, avându-l ca personaj pe Gigi Becali, care s-a exprimat într-o emisiune televizată împotriva piesei. Dacă poate fi de înţeles dorinţa de succes a unui regizor care n-a avut parte până acum de ecouri la spectacolele sale realizate în România, inexplicabile sunt declaraţiile din Le Monde ale autoarei textului, Alina Mungiu-Pippidi, de natură să hrănească o sumă de clişee vehiculate oricum despre România, clişee pe care domnia-sa încearcă să le combată în calitate de jurnalist politic internaţional.

"Mă aşteptam la o reacţie violentă, dar aş fi preferat să nu fi fost piesa mea revelatorul primitivismului societăţii noastre. Trăim într-o societate ipocrită ca pe timpul dictatorului Ceauşescu. În epoca aceea, eram cu toţii comunişti, astăzi suntem cu toţii ortodocşi. Creştinismul nostru de vitrină ascunde o incredibilă înapoiere", spune Alina Mungiu Pippidi în cotidianul francez. Ceea ce omite să menţioneze autoarea Evangheliştilor este faptul că în presa din România au apărut şi multe articole ce apărau dreptul la expresie şi reproşau reprezentanţilor Bisericii că au cerut interzicerea spectacolului. Pe marginea acestuia a fost o dezbatere publică, cu păreri pro şi contra, o dezbatere civilizată, cu excepţia ieşirilor unor extremişti de profesie, aşa încât premiera Evangheliştilor a fost, mai degrabă, revelatorul sănătăţii opiniei publice româneşti, care a reacţionat imediat. O dovadă în acest sens este dosarul de presă inclus în ediţia definitivă a textului, apărută recent la Cartea Românească.