Criogenia salvează dramaturgia - Evangheliştii

Am citit piesa Alinei Mungiu-Pippidi, am văzut spectacolul montat de Benoît Vitse pe scena Ateneului Tătăraşi şi am parcurs pe nerăsuflate halucinantul dosar al Evangheliştilor. Precizările sînt absolut necesare într-un context alimentat fie de necunoaşterea piesei, fie de cea a spectacolului, ba chiar de ignorarea amîndurora. Depăşind prima reacţie, m-am pomenit făcînd inventarul numelor, titlurilor, temelor, referinţelor lansate în această sarabandă mediatică. Efectul comic e garantat: Gigi Becali şi Vadim Tudor stau alături de Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Teodor Baconsky, Codul lui Da Vinci lîngă Evanghelia lui Saramago, Patimile lui Mel Gibson lîngă Ultima ispită... a lui Scorsese, iar consilierii primăriei ieşene lîngă Preafericitul Teoctist... Să nu-i uit nici pe cei "1,2 milioane de etnici români din Statele Unite", uniţi în cuget şi simţire! Am avut de toate: intervenţii seismice, în prime-time, comunicate alarmiste, analiza raporturilor dintre teologie şi artă, delicate chestiuni de etică literară, acuze de blasfemie, obscenitate şi suspiciuni de cenzură, atentate cînd la "principiile morale ale urbei", cînd la libertatea de expresie. Niciodată Bisericile Ortodoxă şi Catolică nu s-au arătat mai solidare într-un denunţ comun, niciodată Ministerul Culturii şi Cultelor nu şi-a dovedit mai utilă legitimitatea bicefală, competenţele egale în construirea Catedralei Mîntuirii Neamului şi în arbitrarea unui caz, în fond, de descentralizare culturală.

Şi totuşi, după numai două luni de la avanpremieră, Evangheliştii par să-şi fi epuizat resursele pirotehnice. Primăria din Iaşi (principalul finanţator al "centrului de creaţie europeană" din cartierul Tătăraşi) aşteaptă acum diagnoza cîtorva critici de teatru. Ceea ce este, cred, un semn de normalitate, cu toate că mai normal ar fi fost să aştepte ca sala Ateneului, încă plină la cea de-a opta reprezentaţie, să se golească în mod natural. Ce-ar mai fi de adăugat acum, în afară, poate, de nişte concluzii care să ne îndepărteze şi de tentaţia victimizării şi de cea a martirajului, manifestate de unele personaje-cheie ale păţaniei (autoarea pretinzînd, de pildă, că prin acest scandal plăteşte "un preţ al libertăţii de gîndire")!? Oricît de ispititor, exerciţiul simetriilor cu episodul Tanacu ori cu cel al caricaturilor daneze se dovedeşte, aici, pur şi simplu inoperant. Fiecare tumoare cu bisturiul şi pansamentul ei.

Nimeni nu tăgăduieşte că Evangheliştii reprezintă un caz atipic în istoria postdecembristă a teatrului nostru. Dar cea mai bună piesă a anului 1992 este, cu tot succesul de marketing al premierei din 2005, o piesă ghinionistă. Montarea lui Benoît Vitse este atît de modestă, încît nu ne rămîne decît să ne imaginăm cum ar fi arătat Evangheliştii în regia lui Andrei Şerban, dacă proiectul punerii în scenă la Naţional nu ar fi fost abandonat acum mai bine de un deceniu. Cîte sincope ale spiritului critic, cîte comoţii intelectuale nu ar fi fost azi evitate! Ce turnură ar fi luat acest "caz"! Am fi avut un Oedip sau O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu mai devreme, adică la timp, dacă tot invocăm blasfemia coborîrii "mitului în istorie" (şi viceversa).

Din păcate, Evangheliştii Alinei Mungiu-Pippidi nu au ieşit la fel de împrospătaţi din volumul Après la censure, în care i-a descoperit regizorul Benoît Vitse. Dacă textul e inacceptabil sub raport teologic, el se salvează tocmai pentru că îşi conţine marja de eroare, de ambiguitate şi imponderabil specifică ficţiunilor de calitate. Piesa nu e nici radicală, nici tezistă, e un exerciţiu polemic ingenios (a se reciti, în acest sens, finalul, ambiguu, fără a contrazice totuşi dogma creştină). Versiunea scenică dezamăgeşte. Regizorul a apelat la studenţi şi absolvenţi de actorie cărora simplul entuziasm nu le poate suplini nici talentul, nici şcoala incomplet asimilată. Senzaţia de amatorism persistă şi în cazul unor soluţii regizorale. Benoît Vitse citează într-un mod atît de stîngaci compoziţiile violente, parodic-sofisticate ale fotografului ceh Jan Saudek, încît comentariile sale vizuale nu fac decît să dubleze textul, fără nici un spor de informaţie ori mister.

Cît despre aşa-zisa obscenitate, să fim serioşi: excesul de nuditate nu mai poate jigni decît sentimentele unui ins cu totul abstras din logica faptelor lumeşti şi culturale. Episodul biblic al "spălării picioarelor" e citat în cheie profană şi conţine, ce-i drept, sugestia unei felaţii, doar că el se consumă, de fapt, între Povestitor şi preoteasa păgînă Elena. Numai o lectură post factum , prin prisma dublei identităţi (divin-umană) a povestitorului - asupra căreia şi regizorul, şi autoarea lasă însă loc de interpretări - ar putea vedea aici o erezie.

Dacă meritele regizorale îi pot fi contestate, Benoît Vitse este, după toate indiciile, un animator cultural eficient, cu fler şi iniţiative. În mai puţin de un an, fostul director al Centrului Cultural Francez din Iaşi şi al celui similar de la Kiev, a dat viaţă vechiului Ateneu Popular, făcînd din el exact ceea ce şi-a propus: un spaţiu al controversei. În mod cert, ataşamentul faţă de dramaturgia contemporană îl singularizează într-un Iaşi teatral de o discreţie vecină cu letargia. În fond, cred că aici stă şi singura explicaţie a scandalosului succes înregistrat cu piesa Alinei Mungiu-Pippidi: într-un peisaj cultural criogenic şi un context spiritual post-Tanacu (în care BOR, deja opărită cu ciorba exorcizării, era pregătită să sufle în orice iaurt!), Evangheliştii nu aveau cum să rămînă un petit jeu sans conséquences.