Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul American Independent Film, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Faţa nefardată a Americii - The Other Side (Louisiana) la American International Film Festival, 2019


aprilie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Roberto Minervini este un cineast special. Interesat mai degrabă de oamenii pe care îi are în faţa camerei de filmat, decât de vreo teorie abstractă sau de o teză politică, Minervini transmite prin filmele sale o emoţie aparte. Apropiindu-se la propriu de subiecţii săi (situând obiectivul la o lungime de braţ de chipul lor), viaţa acestora, surprinsă în naturaleţea ei, transcende barierele, fie ele de rasă sau de clasă, pentru a ajunge la audienţă în toată naturaleţea sa.

The Other Side (Louisiana), filmul lui Minervini din 2015, prezintă povestea lui Mark Kelley. Dependent de droguri, acesta trăieşte la marginea societăţii şi a legii, undeva aproape de mlaştinile Louisianei.

Însă cineastul nu e interesat să vorbească despre dezastrele provocate de droguri, despre cum te înrăieşte sărăcia sau despre nedreptăţile orânduirii sociale americane. Au făcut-o alţii, cu resurse umane şi financiare mult mai consistente. Minervini este interesat însă de umanitatea subiectului său, care capătă curaj şi începe, încet, încet, să se dezvăluie şi spectatorului.

Astfel, de-a lungul filmului vor apărea şi momente dure, greu de privit. Pentru publicul românesc, care continuă să fie pudibond faţă de consumul de droguri de mare risc (metamfetamine), provocarea va fi cu atât mai mare. Mai mult, subiecţii vor face chiar dragoste în faţa camerei (care rămâne discretă, evitând atent orice cadru pornografic).

Însă, oricine doreşte ca experienţa cinematografică să-i deschidă o fereastră către o umanitate autentică, nefiltrată prin normele morale recunoscute ale societăţii, va fi pe deplin satisfăcut. Disperarea cu care Mark Kelley îi strânge mâna mamei sale, bolnavă de Alzheimer, francheţea plină de regret cu care îşi recunoaşte condiţia marginală în societate (condamnat pentru consum de droguri, a pierdut dreptul la vot) sau atenţia cu care îşi îndeplineşte diversele joburi ziliere, de teamă să nu le piardă, vor apropia spectatorii de sufletul lui.


O altă reuşită a lui Minervini este evitarea judecării subiecţilor săi. Chiar şi atunci când aceştia sunt angajaţi în activităţi ilegale şi auto-distructive, prin ţintuirea camerei asupra chipurilor acestora, fără a se apropia prea insistent, dar şi fără a se depărta cu laşitate, Minervini se transformă în prietenul acestora.

Nu doar că se face acceptat, că intră în intimitatea lor şi că îi convinge să se deschidă, dar lasă să transpară atitudinea unui vechi tovarăş care a obosit tot repetând ce e rău şi ce e bine, ce e distructiv şi ce e benefic. Între timp, tovarăşul a acceptat că unii oameni îşi fac rău singuri, şi acum tace. Este doar prezent pentru celălalt, o prezenţă mută şi totuşi atât de necesară.

Partea a doua a documentarului nu are o legătură directă cu povestea lui Mark Kelley, părăsit undeva în background, doar cu dorinţa îndreptării. Acum facem cunoştinţă cu un personaj colectiv: miliţiile paramilitare din Louisiana. O mână de oameni, convinşi că guvernul de la Washington condus încă, la acea vreme, de Barack Obama, nu are altă preocupare decât să le fure libertatea şi stilul de viaţă, se hotărăsc să îşi ia măsuri de precauţie. Pentru asta, se antrenează, trag la ţintă şi, mai ales, îşi ţin unul altuia predici militante.

Spre deosebire de prezentarea binevoitoare a lui Mark Kelley, de această dată Minervini nu empatizează cu cei aflaţi în faţa camerei. Chiar dacă şi-a câştigat intrarea în mediul lor etanş, portretul lor nu rezonează cu regizorul şi, cu atât mai puţin, cu audienţa. Argumentele circulare, recitate cu ochii în lacrimi şi cu mâna pe mitralieră, nu conving pe nimeni. Rasismul care străbate acţiunile lor nici măcar nu determină dispreţul sau condamnarea.

Camera nu are răbdare nici să înregistreze cauzele acestor atitudini, abandonând orice explicaţie culturală sau psihologică. Chiar şi pastişa inspirată prin care miliţiile încearcă să îşi facă reclamă - un avion care trage un banner inscripţionat "Legalize Freedom" - este demontată subtil: bannerul cade şi este recuperat de pe un maidan sub forma unei cârpe amorfe. Comentariu mai concis şi mai vizual la pompozitatea unei întregi propagande extremiste nici că se putea găsi!

Astfel, filmul lui Minervini nu îl învăţă nimic din punct de vedere intelectual pe spectator. Mai precis, nu îi va oferi informaţii noi, istorice sau culturale, pe care să nu le poată găsi rapid din alte surse. În schimb, dacă spectatorul intră în sala de cinema interesat de o experienţă emoţionantă, de o privire nudă şi umanistă asupra Americii profunde, fără complexe, dar şi fără pretenţii, atunci va fi ieşi pe deplin mulţumit.




 Toate articolele despre Festivalul American Independent Film, 2019
 Toate articolele despre Other Side, The
 Toate articolele despre Festivalul de Film Cannes, 2019


0 comentarii

Spacer Spacer