În momentul în care am aflat că filmul surpriza din cadrul festivalul va fi The Lighthouse (regia Robert Eggers) m-am grăbit să-mi cumpăr bilet, mai ales că probabil nu va fi distribuit în România. Îmi plac ambii actori principali: Willem Dafoe şi Robert Pattinson. Dafoe a colaborat de-a lungul timpului cu regizori precum David Lynch şi Lars von Trier şi în acelaşi timp i-a personificat pe Passolini şi Van Gogh. Pattinson şi-a reconvertit cariera luând-o pe calea filmelor de festival. The Lighthouse este un film la limita dintre thriller şi horror. În ciuda luminii intermitente pe care o sugerează titlul, personajele nu au niciun moment de strălucire, ci doar părţi întunecate. Spaţiul claustrofob şi lipsa somnului transformă existenţa celor doi bărbaţi care administrează farul în delir. Regizorul inserează şi câteva elemente fantastice care au puterea de a amesteca realitatea şi visul. Zgomotului oceanului îi corespunde frământarea interioară a celor doi, care încet, încet încep să-şi dezvăluie intenţiile unul altuia. Atmosfera de mister este accentuată atat de umbrele şi luminile farului cât şi de monştri existenţi în fiecare dintre cei doi, monştrii care iau forma nebuniei şi ai dansului. Filmat alb negru, The Lighthouse lasă impresia unui coşmar din care ai vrea mai repede să ieşi pentru a nu te scufunda în noroi.
Singurul film românesc văzut în cadrul festivalului a fost Ivana cea groaznică (regia Ivana Madenovic). Regizoarea sârbă ne invită în oraşul natal, Kladovo, unde ne prezintă întreaga ei familie şi problemele care apar în vara pe care o petrece acasă. Totul este atât de real, Ivana este chiar Ivana, actriţă şi regizoare, bunica este chiar bunica ei, iubitul este chiar iubitul ei, încât la un moment dat nu mai desluşeşti care parte este inventată şi care nu. Scopul întoarcerii acasă este a Ivanei este refacerea sănătăţii, însă câţiva angajaţi ai primăriei, bazându-se pe notorietatea pe care regizoarea a câştigat-o în România, o roagă să organizeze un festival local. Rezultatul e ilar şi zgomotos, în spirit balcanic. Unul dintre subiectele aduse în discuţie de bunică este statutul femeii artiste: se bucură pentru revederea nepoatei ei, însă nu este impresionată că Ivana a câştigat premii la festivaluri cu Soldaţii. Poveste din Ferentari întrebând-o când se mărită şi face copii. La sesiunea de Q&A de la finalul proiecţiei echipa a afirmat că totul este autentic, începând cu problemele de sănătate care o determină pe Ivana să revină acasă, însă în acelaşi timp recunosc că s-a repetat mult cu membri familiei. O specie nouă de film la limita dintre ficţiune şi documentar.
Ken Loach, deţinător a două trofee Palme d'Or, ne prezintă în Sorry We Missed You un portret brut al Angliei contemporane. Sunt reluate teme pe care regizorul le-a abordat şi în filmul precedent I, Daniel Blake: cât de puţin protejaţi sunt angajaţii în faţa abuzurilor şi incapacitatea de incluziune a sistemului social. Tatăl îşi vinde timpul pe care ar fi trebuit să-l petreacă alături de familie afacerii unde i se promisese că este propriul şef, mama este asistentă socială şi are o răbdare infinită cu persoanele neputincioase pe care le îngrijeşte, iar copii simt lipsa părinţilor şi încep să se răzvrătească. Situaţia economico-socială îi împinge într-un cerc vicios; cu cât încearcă să se salveze cu atât se adâncesc mai mult. Realizat în spirit realist, filmul ne prezintă zile obişnuite de muncă ale unui curier şi ale unei asistente sociale, problemele de zi cu zi şi frământările atât ale personajelor cât şi ale celor pe care îi îngrijesc, totul pare tern şi fără speranţă. Nu este un film uşor de privit tocmai fiindcă prezintă viaţa nemachiată de lângă noi.
Asemenea faţetelor unui caleidoscop, filmele descrise ne arătă diverse valenţe ale realităţii, avem o multitudine de variante colorate, dar dacă îl mişcăm sau clipim imaginea va fi diferită.