Da, sunt de acord cu voi că cele două sunt arte "surori", dar fiecare are atâtea mofturi şi năravuri, încât e greu să le vezi stând la aceeaşi masă. Aşa că, ieşind "de la un Afrim" şi mergând la un film ultra-naturalist de Ken Loach, în aceeaşi zi, pot spune că a fost ca şi când ai fi la volan şi brusc se schimbă circulaţia de pe dreapta, pe stânga, în mers.
În cazul filmelor de mai jos, ieşirea de la teatru şi intrarea în sala de proiecţie a fost un şoc. M-a obligat la o resetare a tuturor convenţiilor de receptare cu care eram obişnuit, în teatru, pentru a face faţă convenţiilor de film. A fost o experienţă bună, fiindcă cele două filme de mai jos - seci, lineare, realiste - au fost duşul rece de care aveam nevoie ca să ies din amestecul de registre estetice pe care doar teatrul îl poate produce.
O que arde / Fire will come
Amadar e un bărbat de vreo 50 de ani, care iese din puşcărie. A fost închis pentru acte de terorism, adică pentru incendierea unor păduri. De fapt, omul a dat foc unui întreg munte, chiar în zona în care locuia, iar acum se întoarce acasă, unde o revede pe mama sa şi, treptat, pe consăteni.
La prima vedere, pare o poveste bună, frumoasă, în care Amador are parte de un nou început, în sânul comunităţii ce l-a iertat. În realitate, însă, povestea e întunecoasă şi greoaie. Consătenii îl văd cu ochi răi, îl ocolesc şi, în cel mai bun caz, fac bancuri pe seama lui, ca să fie siguri că locul lui nu mai e aici, în sat.
E o ură colectivă, mascată în saluturi civilizate, iar unicul om care îl acceptă aşa cum e, este mama. O bătrânică uscată, istovită, care asistă la ura satului într-un fel în care parcă ar vrea să o ducă în spate, în locul fiului pe care toţi îl resping. Iar în clipa în care un nou foc izbucneşte pe munte - prilej pentru sat să îl "crucifice", definitiv, pe Amador, deşi nu el poartă vina -, de fapt izbucneşte însuşi finalul unor vieţi, care nu vor mai avea linişte nici în somn.
O que arde / Fire will come pare a fi, în esenţă, o poveste despre mamă, mai mult decât despre fiu. În puţinele secvenţe în care ignoranţa satului se manifestă, tacit, în raport cu Amador, obiectivul se fixeaxă pe faţa bătrânei şi rămâne, acolo, până când aceasta dispare din cadru. Ridurile ei, printre care abia mai desluşeşti o privire sau o expresie a gurii, spinarea ei îndoită, statura strâmbă şi vorbele ei rare, pe care le poţi număra pe degete, fac din personajul mamei o oglindă a durerii, care străbate acest film de la un capăt la altul.
La fel de interiorizată e fiecare apariţie a fiului: priviri în gol, începuturi de zâmbet, suspine pe care abia le intuieşti, mers obosit, mai mult în zig-zag decât oblu - toate sunt forme evidente de închidere în sine, de comentariu tăcut despre viaţă.
Şi când te gândeşti că vorbim despre non-actori, în rolul mamei şi al fiului, te trec fiori. Cam aceiaşi fiori care te trec când vezi Arborele de saboţi, pentru care Ermanno Olmi găsise, în anii '70, cei mai expresivi non-actori care puteau fi găsiţi printre localnicii din Lombardia.
Ei bine, la fel ca în capodopera lui Olmi, aici natura are un ritm mulat pe ritmul vieţii. Ploaia de afară, pomii, focul, toate ale naturii corespund mişcărilor legănate ale oamenilor şi fac, din relaţia om-ploaie, om-arbore şi om-munte un adevărat eseu. În plus, tăcerii mamei i se alătură şi necuvântătoarele: un câine şi trei vaci, care par să înţeleagă tot ce se petrece şi care închid cercul familiei. Scena în care vaca e înţepenită în noroi este, în acest sens, o metaforă bună.
Nu e un film pentru spectatorul plictisibil, la fel cum nu e pentru căutătorii de happy-end sau de un final pe cinste. Din contră, e un film pentru omul atent la detaliul uman. Un film pentru cei care deschid, din când în când, un album de artă sau o carte bună, care gustă filmele difuzate târziu, la ore fără audienţe, care ştiu să poarte o conversaţii cu miez. E filmul spectatorului care se bucură că, la început, povestea începe cu Nisi Dominus, de Vivaldi.
Producţie: Franţa - Spania - Luxembourg, 2019
Titlu original: O que arde
Regie: Oliver Laxe
Scenariu: Santiago Fillol; Oliver Laxe
Imagine: Mauro Herce
Distribuţie (parţial): Benedicta Sánchez; Amador Arias
Durată: 1 oră 30 minute
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului "Les Films de Cannes à Bucarest"
Sorry We Missed You
Ca unii care, poate, avem şefi de treabă, colegi faini sau chiar propriul nostru business, în care lucrurile merg bine iar rata la bancă nu e chiar un stres, s-ar putea să ni se pară ciudată povestea din Sorry We Missed You - un film în care avem surpriza să vedem o Anglie speriată, obosită, o Anglie a familiilor fără bani, fără linişte. O ţară la capătul puterilor, total unappealing pentru oricine ar vrea să mai ajungă acolo, în speranţa unei vieţi mai bune. Cel puţin asta pare să ne transmită povestea din Sorry we missed you, cel mai nou film al lui Ken Loach - o poveste în corzi, în care un tată şi o mamă muncesc până peste cap, zi de zi, pentru ca ratele şi chiria să fie plătite la zi.
Pare o poveste domestică, chiar comună. Aşa şi este, dar într-un fel unic prin escaladarea coşmarescă de probleme care apasă pe situaţiile tată-fiu, frate-soră, soţ-soţie. Mama, îngrijitoare la domiciliu, aleargă de la un pacient la altul cu autobuzul, fiindcă tocmai şi-a vândut maşina pentru ca soţul să poată investi în noul job de curier. Soţul, un tip care nu s-a ferit niciodată de lucru, se încarcă cu prea multe curse, cu speranţa că, de data asta, munca îi va scoate din datorii. Lucrurile, însă, se întâmplă fix invers. Fiul lor, un adolescent rebel care, se pare, n-a fost "atins" de părinţi atunci când trebuia, îi sfidează pe aceştia, îi înjură, îi ameninţă, chiuleşte, fură, se bate. În fiecare zi e o altă belea, în afara belelelor fireşti, previzibile, astfel că tatăl cere tot mai multe învoiri de la serviciu, spre exasperarea şefului care nu arată nici cea mai mică formă de omenie.
Nu atât despre familie e acest caz despre rezistenţa umană, cât despre modul în care sclavia modernă, pe bani, sub semnătură, a ajuns să pară un mod de viaţă, azi. Sub protecţia codului muncii, care presupune ore suplimentare pe care ţi le asumi, dar şi penalizări, în cazul nerespectării unor condiţii, patronii au undă verde la abuz, prin şantaje emoţionale care nu pot fi dovedite prin hârtii. Trăim vremuri în care o singură absenţă de la job - dacă jobul nu permite absenţe - poate să semene, în relaţia cu şeful, cu o datorie la cămătari. Cu o povară imensă. Iar meritul esenţial al filmului este de a fi construit, prin scenele de conflict şi împăcare dintre părinţi şi copii, un fel de scut în jurul ideii de familie, împotriva acestei poveri. Oricât ar fi de greu, în relaţiile de acasă, aici găseşti, totuşi, un refugiu, iar Ken Loach pune accentul exact când trebuie pe mediul casnic, făcându-l să pară mai degrabă universal, decât englezesc.
Sorry We Missed You, cu toate încleştările sale de thriller casnic, greu suportabil, care nu îl recomandă ca film pentru o întâlnire romantică de sâmbătă seara, este, totuşi, un film pe care generaţia de acum ar fi bine să îl vadă.
Producţie: Marea Britanie - Franţa - Belgia, 2019
Regie: Ken Loach
Scenariu: Paul Laverty
Imagine: Robbie Ryan
Distribuţie (parţial): Kris Hitchen; Debbie Honeywood
Durată: 1 oră 41 minute
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului "Les Films de Cannes à Bucarest"