Astfel de întrebări au tulburat lumea civilizată, în general (singura unde întrebările sunt posibile şi permise), şi artiştii, în special: ei, extremităţile sensibile ale acestei lumi, dar şi portavocile, receptorii mişcărilor profunde, adesea subterane, ale societăţii. Artistul este curios şi empatic, focalizat nu doar pe propria persoană, prosperitate şi putere, ci interesat, în mare măsură, şi de binele (ca să nu spun bunăstarea) celuilalt.
De aceea, de vreo două secole încoace, atunci când vine vorba de idei filosofice si politice, mulţi artişti înclină spre stânga, promovând mai degrabă politicile sociale, care protejează clasele defavorizate / vulnerabile, decât pe cele care favorizează antreprenoriatul şi piaţa liberă dereglementată, deci preferă socialismul în locul capitalismului. Charlie Chaplin şi Luis Buñuel ar fi exemple notorii de cineaşti atraşi de ideile socialiste, ambii forţaţi să emigreze din cauza opţiunilor politice.
Filmul Gisaengchung / Parasite (Coreea de Sud, 2019) este o comedie, un thriller, un film politic şi, în acelaşi timp, un eseu despre limitele umanităţii, despre acele mecanisme discrete care nu ne îngăduie să fim oameni cu ceilalţi, întorcându-ne pe unii împotriva celorlalţi. Are un titlu şocant şi echivoc: Parazitul este un personaj-cheie, care apare destul de târziu, dar paraziţi pot fi consideraţi toţi în această poveste. Filmul este proaspăt şi, totuşi, vechi. Chiar mă gândeam, privindu-l, că ar fi fost un mare succes şi în anii '50, ar fi fost premiat în U.R.S.S. şi ar fi rulat chiar la Bucureşti, în anii '80, drept pildă a inechităţilor şi putreziciunii născute de capitalism.
În timp ce "auteurii" români încă se străduiesc să cucerească atenţia Occidentului cu oameni mâncând ciorbă şi Ceauşescu pe post de bau-bau al istoriei recente, sud-coreenii reuşesc să ajungă la Oscar 2020 (pe lista finală, nu pe cea preliminară) cu un film socialist, vorbit în limba lor, dar care prezintă situaţii universale, stârnind furtuni de idei şi emoţii. Lungmetrajul Parasite a primit Palme d'Or în 2019, precum şi alte 100 de premii, inclusiv Globul de Aur, SAG Award şi va primi, cu siguranţă, Oscarul pentru film străin (cel puţin, pentru că mai este nominalizat la alte 5 categorii, unde foarte rar ajung filme străine). Este cel mai premiat film venit din Asia în ultima perioadă, iar succesul i se datorează temei, foarte pe gustul festivalurilor, dar şi energiei regizorului şi echipei de filmare, vervei monteurului, cascadei de întâmplări uimitoare, cursului imprevizibil al evenimentelor.
Din acest moment, aş vrea să puneţi cuvintele sărac şi bogat între ghilimele virtuale: ele desemnează cele două clase din societatea extrem de polarizată a acestui film (care aminteşte de Metropolis-ul lui Fritz Lang).
O familie cu probleme financiare - familia Kim - trăieşte într-un subsol deprimant, cu cea mai sinistră baie, ruptă din coşmarurile în care îţi vine să faci treaba mică, dar nu ai unde. Aceşti oameni nu sunt leneşi, nu au deficienţe cognitive, ci par doar lipsiţi de şanse. Cei doi tineri, copiii familiei, nu au studii superioare, de aceea îşi falsifică diplomele universitare pentru a se angaja ca profesori de engleză, respectiv pictură, în casa luxoasă a unei familii bogate - familia Park, oglindă a lor: tot doi părinţi şi doi copii - fată şi băiat. Prin diverse tertipuri, întreaga familie săracă va ajunge să lucreze pentru aceşti bogătaşi, aproape ca în basmele cu Cenuşărese şi balauri ascunşi sub pământ. Pentru că acolo, sub pământ, zace personajul care le va dinamita vieţile.
Acest film aminteşte şi de multe situaţii româneşti, pentru că se (ne) apleacă spre prăpăstiile căscate în interiorul aşa-numitei clase de mijloc (de fapt, între lower middle class şi upper middle class). Este vorba despre acei oameni cu o locuinţă şi cu aptitudini care, într-o lume sănătoasă, le-ar asigura un trai decent. Dar în Coreea de Sud, ca şi în S.U.A., ca şi în România, societatea a cunoscut dezechilibre majore în ultimii ani. Mai precis după Criza din 2008, când tsunami-ul de imoralitate financiară, pornit din S.U.A., a lovit întreaga lume capitalistă, amplificând antagonismele foarte bogaţi - extrem de săraci, stârnind mişcări precum Occupy Wall Street şi filme precum Dark Knight Rises (2012), unde Bursa este atacată de terorişti. Despre filme documentare realizate pe tema Crizei am mai scris. De atunci, Hollywood-ul şi-a intensificat militantismul socialist (destul de ipocrit, considerând standardele de viaţă ale vedetelor), ajungându-se la pancartele din Joker (2019), care ne îndeamnă răspicat: Kill the rich!
Nu vreau să divulg prea multe din trama lui Parasite, pentru că spectatorii merită să descopere, pe cont propriu, fiecare surpriză. Povestea este destul de ostentativ codată, pentru a comunica pe multe planuri (dramaturgic, estetic, filozofic, politic). Fiecare din variatele unghiuri şi încadraturi se ambiţionează să poarte sensuri secundare (săracii sunt filmaţi de sus, bogaţii - de jos în sus etc.). Piatra prosperităţii, primită în dar de la prietenul bogat, întruchipează falimentul superstiţiilor în faţa realităţii sălbatice. Scările de multe feluri, etajele, parterul, demisolul şi subsolul sunt metafore ale stratificării sociale. Ploaia transformată în potop ne trimite la "arzătoarea" problemă a schimbărilor climatice, cu efecte inegale asupra diferitelor clase. Cei care trăiesc la demisol (lumea de jos) se confruntă cu catastrofa inundării întregului apartament, în timp ce copilul bogătaşilor (lumea de sus) se distrează dormind pe luxoasa peluză, în cortul "cumpărat din U.S.".
Simţul olfactiv joacă, de asemenea, un rol în antagonizarea celor două familii. Aş mai nota şi utilizarea Codului Morse, preluat din Prima Revoluţie Industrială, epoca în care Marx concepea Manifestul Partidului Comunist (1848), şi evocat în a Patra Revoluţie Industrială, a inteligenţei artificiale şi a "internetului lucrurilor", semnalând probleme sociale asemănătoare cu cele din vremea lui Marx şi Lenin.
"Râzi, doar eşti plătit în plus pentru asta!" îi spune stăpânul, la un moment dat, servitorului din acest film. Unde mai este libertatea şi democraţia, atunci când nu ai niciun ban în buzunar şi nici şansa unui loc de muncă decent? Sărăcia înseamnă privare de libertate, demnitate, sănătate, instigare la crimă, moarte socială, de multe ori precursoare a morţii fizice. E o formă monstruoasă de opresiune şi distrugere în societăţile capitaliste, acele societăţi democratice, dar bântuite de "fantoma libertăţii", ascunsă în catacombele luxoasei vile a familiei Park.
Deşi Parasite ascunde un manifest de inspiraţie marxistă, talentatul regizor-scenarist Bong Joon Ho este suficient de viclean pentru a-şi camufla filiaţia ideologică. Tonul satiric (şi Manifestul Partidului Comunist a început ca un pamflet) este magistral alternat cu cel dramatic, chiar tragic, în anumite momente. Memorabila secvenţă a ospăţului la masa bogaţilor este un omagiu adus Viridianei lui Buñuel (Palme d'Or, 1961). În timpul acestui ospăţ are loc şi o parodiere a discursului comunist nord-coreean. Regizorul ne face cu ochiul - cunoaşte lecţiile secolului XX, nu vrea să asmută comunismul şi asupra Coreei de Sud. Bogaţii (clasa "exploatatorilor" sau burghezia) sunt snobi, apatici, rupţi şi izolaţi de realitatea vieţii precare a angajaţilor. Săracii (clasa "exploatată", "proletariatul", sau "sclavii") sunt impostori, lipsiţi de solidaritate, dar şi de măsură. Bong se străduieşte să păstreze echidistanţa faţă de cele două tabere. Nu susţine lupta de clasă, ci doar o contemplă, arătând o luptă de clasă chiar în interiorul proletariatului, pentru privilegiile aduse de servirea bogaţilor!
"Dacă proletariatul ar fi obligat, prin forţa împrejurărilor, să se organizeze ca o clasă şi, în urma unei revoluţii, ar deveni clasă conducătoare şi ar mătura cu forţa vechile condiţii de producţie, atunci, odată cu aceste condiţii, proletariatul va fi anihilat şi lupta de clasă şi clasele în general, deci va fi abolit şi supremaţia propriei clase" - citim în Manifestul Partidului Comunist*. Din perspectiva istoriei ultimilor 70 de ani în România, sau a ultimului secol european, putem considera că Marx a fost ori naiv, ori făţarnic. Filosoful german nu a întrevăzut dorul de asuprire care zăcea în sufletul proletariatului. Nu a crezut (sau nu a vrut să creadă) că muncitorii, sau ţăranii, odată "ajunşi la putere", vor imita burghezia, vor deveni ei înşişi opresori şi vor abandona rapid utopia lumii fără luptă de clasă şi fără bogaţi şi săraci, stăpâni şi sclavi.
Filmul se încheie cu o panoramare în jos, spre realitatea personajului, nu spre visul a ce ar putea fi, cândva, în viitor. Acest singur cadru trădează partizanatul de stânga al regizorului şi schimbă tonul concluziei din optimist în tragic. Sau este o Tragedie optimistă**? Cine mai ştie?
Note:
* Karl Marx, Friedrich Engels, David McLellan, Communist Manifesto, Oxford University Press, S.U.A., 1992, pag. 58 (traducere liberă de Alexandru Stănescu)
** Tragedia optimistă este o piesă de teatru sovietică, scrisă de Vsevolod Vishnevskiy în 1933, a cărei acţiune se petrece după Revoluţia Rusă din 1917, în timpul Războiului Civil.