Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Les Films de Cannes à Bucarest, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Parfumul fericirii ascunde demoni - Little Joe la Les Films de Cannes à Bucarest, 2019


octombrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Little Joe este o parabolă-avertisment, deghizată dibaci sub forma unui thriller horror.

Alice Wodward (Emily Beecham, câştigătoare a premiului de interpretare feminină la Cannes 2019) joacă rolul unui inginer horticultor, angajat al unui laborator de cercetare ce creează soiuri noi de plante. După manipulări genetice nu tocmai ortodoxe, ea reuşeşte să creeze soiul minune, invenţia care va revoluţiona piaţa florilor de apartament: planta care produce hormonul fericirii. În jargon ştiinţific: un precursor al oxitocinei, hormonul care leagă mama de fiul său.

Pentru ca planta să crească mai rapid, Alice încalcă şi regulile privind manipularea soiurilor noi şi aduce acasă un exemplar al noii minunăţii botanice. Îl botează Little Joe. După fiul său Joe, pe care îndeamnă să îngrijească nou-venitul în familie, să aibă grijă de el, să îl ude şi, mai ales, să-i... vorbească.

Pentru început, totul pare să meargă de minune. Însă, cu vocea experienţei şi a vârstei, Bella (Kerry Fox), o colegă cercetătoare, atrage atenţia asupra unui detaliu abominabil: Little Joe a fost creat steril. În opinia Bellei, infertilitatea genetică reprezintă negarea raţiunii de a fi a oricărei forme de viaţă - reproducerea.

La început, nici noi, nici Alice, nu dăm importantă detaliului. Explicaţia ştiinţifică ne asigură doct: multe organisme modificate genetic sunt făcute intenţionat sterile, ca o frână de siguranţă pentru a preveni propagarea eventualelor efecte negative.

Însă, de cealaltă parte, din perspectiva oricărei fiinţe vii, sterilitatea înseamnă moartea. Nu a individului, cât a speciei. A evita asemenea soartă devine o chestiune de viaţă şi de moarte. Dezvoltând ideea - pe cât de absurdă, pe atât de răspândită - conform căreia plantele au propria inteligenţă, regizoarea austriacă Jessica Haussner centrează suspense-ul pe acţiunile demonice ale plantei, care încearcă să-i recruteze forţat pe cei din jur pentru a-i asigura reproducerea.

Povestea, schematică dealtfel, coboară direct din Invasion of the Body Snatchers - răspândirea rapidă, inexorabilă, a unui agent patogen care pune stăpânire pe creierii oamenilor. Şi, culmea manipulării, aceştia nici măcar nu realizează că sunt bolnavi, nici nu bănuiesc relaţia de dependenţă în care sunt prinşi.

Simplitatea poveştii asigură un fundament stabil pentru profunzimea psihologică a scenariului, precum şi pentru jocul actoricesc extrem de precis. Acţiunile şi atitudinile personajelor se schimbă infinitezimal, dar radical, în funcţie de contactul cu planta. Înspăimântător este însă că aceste schimbări sunt întotdeauna ambigui, având explicaţii concurente incompatibile, care o scot din minţi pe Alice. De exemplu: Bella îşi eutanasiază câinele în mod neaşteptat. Motivul? Şi-a schimbat comportamentul, "nu mai este câinele pe care îl ştia ea dintotdeauna". Acţiunea sa se datorează acţiunii perverse a polenului sau, dimpotrivă, personalităţii labile a Bellei (despre care Alice află că a fost anterior internată la psihiatrie?).

Joe (Kit Connor), băiatul puber al lui Alice, declară şi el, neaşteptat, că vrea să se mute cu tatăl său. Să fie, oare, acţiunea plantei, care îl manipulează din umbră, sau pur şi simplu dă dovadă de maturizare, parcurge, cu alte cuvinte, o etapă din dezvoltarea sa normală? Iar pentru ca ambiguităţile să fie de-a dreptul înnebunitoare, în scenă este introdus şi un psihoterapeut (Lindsay Duncan), care reinterpretează pericolul, relativizând contagiunea biologică la nivelul unei simple crize de identitate.

Pentru ca mersul pe sârmă al scenariului scris de Haussner împreună cu Geraldine Bajard să nu dea rateuri, este nevoie de o interpretare la fel de precisă. Premiul lui Beecham este meritat, jocul său fiind mai degrabă schiţat, minimalist. Iarăşi, Kit Connor oscilează înfiorător de bine între cele două registre (infectat vs sănătos, dominat vs independent). Dealtfel, toate personajele sunt prinse în aceeaşi dilemă. Iar cum perspectiva audienţei este mult mai extinsă decât a personajelor (inclusiv a lui Alice), ravagiile polenului sunt din ce în ce mai vizibile.

Little Joe este un festin al văzului în trei culori: alb, roşu, verde. Plantele roşii, aliniate aseptic în răsaduri albe, par mai degrabă o pepinieră de soldaţi ai iadului, de arme de distrugere biologică decât răsaduri inofensive. Culoarea complementară - verdele - este apanajul oamenilor, ea putând fi regăsită oriunde, de la halatele de protecţie verde-deschis, la scaunele din sala de mese sau la maşina fostului soţ al lui Alice. Culorile atent controlate - precum condiţiile de laborator pentru creşterea plantelor - creează un sentiment de artificial, de nenatural, care serveşte perfect temei şi mai ales tonului ameninţător al filmului.

Muzica disonantă a compozitorului Teiji Ito (care combină sonorităţi din teatrul japonez tradiţional cu ţipete sintetizate electronic), adaugă imaginii un comentariu puternic. Prin opera sa, Ito întăreşte senzaţia de rău augur şi, în acelaşi timp, îngroaşă tuşele (altminteri fine) ale jocului actoricesc. Contrastul dintre precizia milimetrică a interpretării şi vigoarea coloanei sonore zguduie ritmic spectatorul, amorsând evoluţia dezastrului biologic.

Aşadar, înscriindu-se în convenţiile unui thriller cu accente horror, Little Joe este o bijuterie cinematografică lucrată minuţios pe mai multe planuri. Strălucirile nu-i sunt orbitoare, dar săgetează elegant avertismente actuale şi ironice în acelaşi timp.




 Toate articolele despre Les Films de Cannes à Bucarest, 2019
 Toate articolele despre Little Joe
 Toate articolele despre Festivalul de Film Cannes, 2019


0 comentarii

Spacer Spacer