Spre lauda sa, Christian Frosch, regizorul şi scenaristul peliculei, nu prezintă grozăviile acelor vremi. El nu îşi propune nici măcar adevărul istoric, oricum departe de limitele cinematografiei. Ce încearcă şi, mai ales, ce reuşeşte filmul său este să plonjeze în psihologia personajelor sale, cu determinarea care caracterizează o operă de artă bine şi echilibrat gândită.
Inspirat din clasici ai dramelor judiciare (courtroom drama films), Murer - Anatomie eines Prozesses / Murer - Anatomia unui proces face trimitere explicită la 12 Angry Men, prin gura unui jurat, care observă paralelismul situaţiei.
Direcţia asumată de Frosch se îndepărtează, însă, de temele capodoperei lui Sidney Lumet. Clasicul american punea lupa asupra comunităţii restrânse a juraţilor din proces, narând schimbarea perspectivei acestora, subsumată principiului juridic al adevărului. În Murer - Anatomie eines Prozesses / Murer - Anatomia unui proces, personajele rămân captive propriilor prejudecăţi şi traume. Transformarea se petrece mai degrabă în spectator, căruia i se prezintă un eşec al justiţiei, un refuz al societăţii austriece de a-şi asuma greşelile trecutului.
Însă, nu critica indirectă adusă festelor memoriei europene este punctul de rezistenţă al filmului. Până la urmă, judecata istoriei va fi întotdeauna mai dură decât orice creaţie cinematografică. Însă, conturarea inteligentă şi necruţătoare a personajelor poate constitui miza unui film curajos, iar Christian Frosch câştigă acest pariu.
Rând pe rând, acuzaţi şi acuzatori, avocaţi ai apărării şi procurori, politicieni cu trecut tenebros şi organizaţii evreieşti sunt expuse ochilor şi judecăţii audienţei. Ca într-un proces deschis la CEDO, spectatorii nu sunt chemaţi să judece vinovăţia lui Murer (evidentă, din perspectiva filmului), ci corectitudinea procesului.
Acuzarea nu îşi propune să fie nici obiectivă, nici echilibrată. Ea doreşte ca traumele victimelor să fie just prezentate lumii întregi. Durerea şi scrupulele lor, dorinţa de dreptate, dar şi îndoielile în şansele acesteia, sunt detaliate. Practic, filmul este un mozaic de puncte de vedere subiective, care se întretaie şi se conectează într-o încercare disperată de a re-crea o naraţiune obiectivă. Un proiect mult prea ambiţios pentru o mână de oameni formaţi din carne şi din durere!
Pentru un supravieţuitor, căruia loviturile crude ale lui Murer i-au smuls dinţii, simplul act al mestecatului unui măr redeşteaptă amintirea dureroasă a opresiunii naziste. Altul, după foamea îndurată în lagăr, nu poate adormi dacă nu ascunde o felie de pâine sub pernă. Pentru unii dintre ei, justiţia înseamnă procese organizate după toate regulile dreptăţii procedurale. Pentru alţii, dreptatea ţi-o faci singur, cu un cuţit înfipt în gâtul călăului.
Desfăşurate în patru limbi (germană, idiş, engleză, ebraică), convorbirile lor reflectă diversitatea ţărilor în care evreii au supravieţuit. Astfel, unul dintre martori, tânăr sigur pe el, bine îmbrăcat, îşi începe depoziţia în ebraică. Descrie relativ obiectiv condiţiile din lagăr şi chiar contextul istoric. Însă, în momentul în care povesteşte momentul uciderii tatălui său şi îl podidesc lacrimile, începe să vorbească în idiş. Un amănunt lingvistic care reuşeşte să descrie, ca într-un fel de derulare înapoi a istoriei, drama şi destinul poporului evreu în secolul XX.
Însă, procesul îi reuneşte în limba supremei lor tragedii: germana. În această limbă au fost condamnaţi la pieire ca neam, şi tot în această limbă îşi caută dreptatea.
Dar mărturiile dureroase pe care le aduc la bară se lovesc de zidul unor subtilităţi juridice de neînţeles. Astfel, "Ce culoare avea uniforma lui Murer?" pare începutul unei glume sinistre, nu o întrebare pusă cu toată seriozitatea de către avocatul apărării şi admisă fără scrupule de instanţă. Sau "În ce an ţi-a fost ucis tatăl: în 1942 sau în 1943?", adresată unui bărbat care la acea vreme avea 10 ani, este mai importantă decât mărturia sa directă. Iarăşi, e mai puţin important ce spun sau ce îşi amintesc, cât la ce fel de hotel locuiesc.
Din păcate, dincolo de perspectivele subiective ale personajelor, filmul este incoerent din punct de vedere cromatic. Boazeria camerei de judecată se reflectă, într-adevăr, coloristic în costumele martorilor. Tonurile de maro, atent alese, domină ecranul, şi nicio nuanţă nu e disonantă.
Însă, pe fondul încărcăturii emoţionale a procesului, amănuntele armoniei cromatice par cochetărie vană: culorile nu participă în drama personajelor, ele doar descriu condiţiile păcii exterioare. Astfel, sala de judecată este luminată neutru, fără contraste relevante sau jocuri de luminozitate care să indice frământările subiective ale martorilor. Mai rău, atunci când ei nu se află în sala de judecată, sunt învăluiţi în tonuri calde care exprimă confortul hotelurilor la care sunt cazaţi, fără nicio aluzie la sărăcia pe care aceştia au îndurat-o. Această curăţenie a mizanscenei, deşi relevantă pentru corectitudinea meşteşugului directorului de imagine, trădează, din păcate, mizele artistice şi retorice ale filmului.
Aşadar, în Murer - Anatomie eines Prozesses / Murer - Anatomia unui proces memoria afectivă intră în conflict cu memoria juridică, instituţionalizată, birocratică. Pare că justiţia cere victimelor procesul-verbal al crimelor îndurate. Iar dacă nu reuşesc să aducă documentul în original, eventual şi legalizat la notariatul istoriei, atunci cererea de dreptate le va fi respinsă. Din viciu de procedură!