Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de Teatru Poveşti, Alba Iulia, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Iubire cu miros de naftalină - Şi cine nu iubeşte? la Festivalul de Teatru Poveşti, Alba Iulia, 2019


mai 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ajuns la cea de-a cincea zi (23 mai 2019), Festivalul Internaţional de Teatru Poveşti a găzduit spectacolul companiei independente bucureştene p2p Theater srl, Şi cine nu iubeşte?. La cârmă se află Alexandru Popa, cel care este răspunzător şi de textul reprezentaţiei, în timp ce distribuţia este formată din actorul Vlad Zamfirescu, respectiv actriţele Diana Roman şi Nadiana Sălăgean. Este un spectacol care încearcă să vorbească despre formarea legăturilor umane, indiferent că este vorba despre o relaţie amoroasă sau despre o conexiune amicală, cât şi despre complicaţiile imprevizibile care pot apărea oricând. Cu toate că există o premisă bună, reprezentaţia de faţă ratează ţinta pe care singură şi-a stabilit-o, transformându-se într-un teatru bulevardier care se străduieşte să pară mai profund decât este cu adevărat.

Un prim aspect important de menţionat este faptul că spectacolului îi lipseşte coerenţa narativă. Acesta este asamblat sub forma unei succesiuni de scene, fiecare dintre ele independentă ca tematică şi ca abordare, creând astfel impresia unui colaj teatral, însă unul care nu are o direcţie precisă, ci încearcă să adune subiecte relativ apropiate pe care să le pună laolaltă în speranţa că acestea îşi vor găsi singure o formă, o coeziune. Nici forma de livrare a fiecărei scene nu este mai inspirată, dând impresia, prin muzica şi prin monologurile utilizate la iniţierea unui nou episod, că asistăm la scenetele pe care le jucau Alexandru Arşinel şi Stela Popescu în momentele lor de glorie. O chestiune care nu este greşită, dar care nu îşi mai poate găsi locul pe scena teatrală contemporană, cel puţin nu pentru un anume tip de public.

Mai mult de atât, textul tratează totul la un nivel superficial, fără nicio urmă de substanţă sau de analiză fenomenologică mai profundă, rezumându-se la folosirea unor clişee suprasaturate, care probabil că mai pot stârni încă interesul unui public mai puţin avizat. În ciuda faptului că spectacolul încearcă să construiască situaţii veridice, acestea sunt deseori exagerate pentru a stârni hohote de râs, ceea ce îl îndepărtează de intenţia iniţială. Pe lângă asta, există anumite comentarii colaterale care nu îşi au loc în dialogul personajelor. Răbufniri ale protagoniştilor împotriva ţării şi a sistemului ei de funcţionare sunt simple elemente gratuite care încearcă să scoată textul din nota de simplitate şi de banalitate pe care o are, dar care nu reuşesc decât să fragmenteze şi mai mult firul logic al acţiunii. Dialogurile sunt şi ele forţate şi pe alocuri devin chiar obositoare, deoarece se concentrează obsesiv pe anumite aspecte din care par că nu vor şi că nu pot să iasă, continuând să se afunde tot mai mult.

Direcţia scenică este puţin confuză deoarece alege să îşi menţină personajele în aceleaşi structuri de suprafaţă, fără să se concentreze prea mult pe ele, fără să le ofere un contur mai bine definit. Totul este foarte abrupt, nu există un început precis al fiecărei scene, iar finalul încearcă mereu să surprindă printr-o turnură completă a evenimentelor, dând astfel din nou impresia lipsei de inspiraţie din partea regizorului-dramaturg, care îşi plasează personajele pe scenă iar apoi nu se mai îngrijeşte de evoluţia lor sau de cea a poveştilor lor, ci lasă ca totul să funcţioneze din inerţie. Actorilor nu li se pot reproşa prea multe, jocul lor este acceptabil, însă imaginea lor în spectacol este, de asemenea, afectată, iar credibilitatea lor în postura de protagonişti scade vertiginos. În schimb, relaţiile scenice au de suferit din cauză că încă sunt crude şi probabil că ar mai fi trebuit lucrat asupra lor, fiind într-o stare incipientă, nepermiţându-le actorilor naturaleţea şi versatilitatea pe care probabil şi-ar dori-o.

Şi cine nu iubeşte? este un spectacol fără multă vlagă, care adeseori îşi arată limitele şi, cu toate acestea, forţează pentru a încerca să-i stârneacă pe oameni, astfel încât să-şi acopere hibele când ies la iveală. Fără o ideea foarte clară, folosindu-se mult de concepte recondiţionate, ieşite din uz, dar şi fără o direcţie regizorală fermă, reprezentaţia companiei bucureştene nu poate să treacă de o anumită fază incipientă în ceea ce priveşte analiza tipologică a relaţiilor interumane. Mai mult de-atât, tinde în mod inconştient să atingă toate clişeele pe care le poate folosi şi să îşi supraestimeze conţinutul tematic, astfel încât ajunge să lanseze multe forme cărora însă le lipseşte fondul. Iar astfel, spectacolul se pierde şi îşi autosabotează evoluţia scenică.

Textul, regia şi coloana sonoră: Alexandru Popa
Distribuţia: Vlad Zamfirescu, Diana Roman, Nadiana Sălăgean
Scenografia: Dan Buciu.



 Toate articolele despre Festivalul de Teatru Poveşti, Alba Iulia, 2019
 Toate articolele despre Şi cine nu iubeşte


0 comentarii

Spacer Spacer